Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Istorii inventate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bucata


Dripal

10.03.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O pagină de Jurnal

Azi citesc în Descartes. Mâine în cărţi, poimâine în cafea. Şi scriu corect, cu diacritice, mecanic, ca un zombie, ca un robot. Descartes spunea... de fapt stătea ca şi mine acum la fereastră şi se uita pe străduţa de vis-à-vis, şi vedea trei pălării şi trei paltoane. Şi se gândea: oare sunt trei oameni ce văd eu sau sub cele trei pălării şi paltoane se ascund de fapt trei automatoane? Ce-s alea? Francezii poetic au tradus "stafii sau mecanisme fără conştiinţă". Un fel de zombie, ca-n cântecu' ăla.

E frig, fumez mult în cameră şi deschid geamul şi se face şi mai frig. Da-mi place să mă uit pe geam, e interesant, studiez oamenii, îmi imaginez ca sunt în locul lor, e ca şi cum aş trăi atâtea vieţi în aceeaşi zi. Azi plouă, e chiar frumos, dacă nu mi-ar fi frică de faptul că la un moment dat m-aş plictisi aşa singur mi-aş dori să dureze la nesfârşit ziua asta. Da' sigur m-aş plictisi şi n-aş mai putea să schimb la loc dup-aia. Acum sunt fericit şi c-o aştept pe Miruna, îmi place să aştept când ştiu că cineva vine sigur, aşteptarea aia e cea mai plăcută, după ce vine s-a terminat. De când eram mic îmi amintesc mai mult perioadele dinainte de ziua mea, orele pe care le aşteptam până să mă nasc, odată ce începea ziua, petrecerea, noaptea albă, ce-o fi fost, se termina prea repede şi parcă nu reuşeam să-mi amintesc ce s-a întâmplat de a trecut aşa repede şi eram cam dezamăgit.

S-a oprit ploaia, a venit Miruna. A plouat-o şi e nervoasă că-i aşa frig la mine. Nici măcar nu se poate usca, o să răcească, io reuşesc să şoptesc că nu mi se pare frig... Păi da, că io dacă stau toată ziua-n casă nu mă deranjează, da' puteam să mă gândesc măcar când vine ea să fac puţin mai cald, măcar atât. Îşi aminteşte că nu fac nimic toata ziua, eu protestez şi încerc să-i povestesc la câte lucruri m-am gândit azi, de exemplu, dar nu reuşesc să-mi aduc aminte nimic şi încep să-i povestesc un vis. Am visat că aveam nişte mâini lungi şi fleşcăite, ca de marionetă, doar că le controlam tot eu. Ajungeam până departe cu ele să iau chestii şi să le aduc, era mişto, doar că nu vedeam până acolo şi nu mă puteam hotărî niciodată ce să iau, alegeam pe bâjbâite şi nu ştiam ce am luat şi aşteptam speriat să se întoarcă mâinile să văd ce e. M-am gândit în vis să nu le mai trimit aşa departe, dar nu păreau făcute să mânuiască lucruri apropiate, erau prea moi. Miruna nu mai zice nimic, se uita la mine compătimitor, mi-a luat jurnalul...

Mersese atât de mult încât simţea că i se arseseră tălpile picioarelor, că se tociseră de la atâta frecat cu asfaltul încins, că pantofii i se dizolvaseră demult. Nu se mai putea uita înainte, aproape că nu mai vedea, dar nu vroia să se oprească, se tot gândea: Acum ce mai contează? Probabil mai e puţin, dacă nu, sau dacă mă duc în altă parte, oricum e prea târziu să mă mai întorc înapoi, n-o să mai găsesc pe nimeni, sigur n-a rămas nimeni să mă aştepte acolo, s-au răspândit toţi. De ce am plecat singură cu ăştia, de ce nu l-am luat? Dar mi-a explicat că e mai eficient să o ia înainte pe altă parte şi să ne iasă în faţă, să creadă că-s singură şi să-i surprindă, că aşa dacă venea de la început se speriau şi nu mai acceptau. Totuşi am văzut că ezită şi aproape că vroia să alerge după noi, dar nu l-am aşteptat, mă gândeam dacă n-a fost în stare să se hotărască mai repede, mai bine merg singură, a zis că sigur ne iese în cale, dacă nu ne vedem în locul ştiut. Şi totuşi acum mor de frică, a trecut cam mult de când mergem aşa şi nu mai apare, şi a zis că nu întârzie, că la chestiile cu adevărat importante nu întârzie. Şi de unde ştiu dacă asta e o chestie cu adevărat importantă? Dacă îmi zic ăştia să intru într-o casă cu ei, ce fac?

Cei doi arabi se întoarseră şi-i făcură semn să aştepte acolo. Ea se opri şi se sprijini de-un zid, se aşeză încet pe pământ, nu îi dispăruseră pantofii, nici măcar ciorapii, simţea doar că arde din cap până-n picioare, era o senzaţie plăcută, deja îi vedea pe cei doi îmbrăcaţi în alb ca doi emiri care o duc prin deşert în căutarea unei comori şi o răpesc... iubitul ei, fostul lor şef le pierde urma şi îi caută disperat, ea aşteaptă s-o salveze, dar între timp îi transformă pe cei doi arabi în sclavii ei ca să-i facă o surpriză... Şi totuşi, de ce nu mai vine?... Iar am început să mă sperii. Şi ăştia unde se ascund? Să fug? Cum să fug, poate apare chiar acum şi mă vede fugind, atunci să vezi ce-o să-mi râdă în nas, nu pot să-l las să câştige aşa.

Peste ani de mers prin deşert doamna şi cei doi arabi au ajuns în sfârşit la o căsuţă. Era căsuţa lui. Doamna a intrat triumfătoare în casă, mai mult ca să-şi ascundă emoţia, cu cei doi arabi în stânga şi-n dreapta, unul cărându-i umbrela, nu mai putea suporta soarele ăla insuportabil, celălalt bagajele. În casă însă îi aştepta doar un servitor bătrân, îmbrăcat zdrenţăros, care i-a privit nedumerit, şi la întrebările insistente ale doamnei a zis: "Doamnă, aici nu mai locuieşte nimeni, au fost câţiva domni, dar au plecat demult, le-au rămas aici doar paltoanele şi pălăriile."

Doamna a văzut lângă cuier, aranjate frumos, paltoane şi pălării de dimensiuni diferite, ca şi cum ar fi fost ale cuiva care le păstrase cu îngrijire de când era mic.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer