Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Istorii inventate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Trip


Dripal

17.03.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am mers încet spre apă. Ştiam că e periculos, că poţi să nu-ţi dai seama că e apă şi să sari, dar tocmai asta şi frica mea de apă mă atrăgeau. În plus mă simţeam destul de lucid şi-mi tot spuneam că orice-ar fi, oricât m-aş lăsa dus, n-o să-mi pierd niciodată luciditatea, deşi mi-aş dori. Mergeam încet, ascultam muzică, mă uitam la oameni, îmi simţeam deja corpul altfel, mult mai uşor şi un fel de căldură prin el... Am văzut pentru prima dată statuia goală, deşi trecusem de sute de ori pe acolo, era un contur metalic al cărui mijloc gol era un om, mă uitam de vis-à-vis şi vedeam cum se umple golul cu diverşi trecători, toţi se potriveau, nici nu observai când se schimbau, mergeau foarte armonios, cu acelaşi pas parcă, ca un singur om.

Când am ajuns pe malul apei se însera deja şi se aprindeau lumini, mi se părea aşa frumos, eram inexplicabil de fericit... vreo oră nu m-am putut uita la altceva decât la pescăruşii care picau de undeva de sus deasupra apei, dup-aia iar se ridicau... le observam mult mai bine mişcările, mai în detaliu, eram chiar convins că am învăţat cum se face să zbori de la ei, doar că amintirea lucidităţii mă împiedica să-mi dau drumu'... deja nu îmi mai simţeam deloc corpul. Mi-am dat seama cât de frumos e să mergi aşa, fără să simţi, aşa că am început iar să mă plimb, în nisip erau găuri de tălpi, dar nu m-am speriat de ele, le ocoleam printre cioturile copacilor... am traversat podul şi am urcat sus pe deal, mi se părea că a trecut foarte puţin şi deja am ajuns să văd oraşul de sus, cam de unde îşi dau drumul pescăruşii, e adevărat că urcasem cu un trenuleţ pentru copii înconjurat de mulţi turişti nemţi cu hărţi, borsete şi zâmbete profesioniste. Sus mi se părea un fel de labirint, dar eram liniştit, tot ce-mi doream era să nu trec de două ori prin acelaşi loc, altfel eram convins că o să găsesc drumul, totul părea bine gândit şi armonios... Mă mai opream uneori când mă întâlneam cu câte o statuie, păreau adevărate, mă miram că nu se mişcă, mi se părea că văd totul pentru prima dată după mulţi ani ca atunci când eram mic şi aveam tot timpul ochii holbaţi. Mă întrebam mai demult: oare cum vedeam atunci, cred că aşa... M-am întâlnit cu nişte copii care păreau că organizează o expediţie prin castel, m-am luat după ei, când am ajuns pe latura din afară unii au început să meargă foarte pe margine, deasupra prăpastiei, mi-era frică să nu cadă şi mă chinuiam să mă ţin după ei să îi prind, mă miram că n-au părinţi care să le zică ceva... n-am avut curaj să mă urc şi eu, cum nu îmi mai simţeam corpul....

Când am coborît era deja noapte, mi se făcuse cam urât aşa că am luat-o pe strada cea mai aglomerată şi mai plină de magazine. Pe drum m-am oprit să mă odihnesc într-o piaţă mică, pe o bancă. Mi-am dat seama după un timp că stăteam într-o baltă şi că acolo mă simt mai în siguranţă... îmi imaginam că sunt într-o mlaştină, pe lângă mine mai treceau din când în când pelicani, cocostârci... m-am ridicat după un timp, puteam să merg cu uşurinţă şi mă miram pentru că mi-era clar că acum am două bălţi în loc de picioare... apoi am devenit tot de apă, şi mă miram cum de nu mă scurg în nici o direcţie... Am ajuns pe stradă, aici erau şi alte specii: girafe, crocodili, castori, elefanţi, gâşte, pisici. Era de ajuns să mă uit la cineva atent că-mi dădeam imediat seama în ce specie se încadrează... două doamne mergeau ca două răţuşte întoarse cu cheiţă, li se vedeau doar cizmele înalte, fundurile şi capetele umflate... mă miram cum de în mod obişnuit nu văd aşa... M-am oprit să mă uit la un alain delon care fuma tăcut, privea vitrine, dădea să intre, se răzgândea, se întorcea, iar fuma. Câţiva se repetau, un comis-voiajor SF îmbrăcat într-un costum cu dungi strălucitoare, cu pielea bronzată, tunsoare de armată blondă şi o cască în ureche, şi un muncitor cu o scară. Aveam impresia că mă întâlnesc cu ei la fiecare 2 minute, ieşeau sau intrau din diverse vitrine şi iar ne întâlneam deşi mergeam în direcţii diferite... Toate vitrinele erau foarte colorate; în faţa uneia am comunicat cu un câine adevărat, de stăpâni mi-era frică, erau foarte agitaţi şi gesticulau foarte mult, câinele avea o hăinuţă mov şi era foarte trist, ne tot cerea să-l mângâiem. Am intrat undeva să mănânc, la început mi se părea imposibil să mă descurc, eram destul de ameţit, apoi am observat că mişcările tuturor sunt în armonie... mâinile care scot orezu' cu lapte din vitrină, cu cele care taie shaorma de pe băţ, cu clinchetu' casei, cu căderea monedelor mele pe jos, şi tot aşa... ca în clipu' ăla a lu' Bjork. Mă întrebam îngrijorat de ce asociez totu' cu filme pe care le-am văzut şi nu fac eu altele... Am început să mănânc, mi-era foame şi mă enerva că nu puteam, mâncarea avea un gust de carton, la celelalte animale mi-era ruşine să mă uit aşa de aproape, aveam senzaţia că e ca şi cum i-aş vedea în fundul gol în plină lumină... M-am dus la baie să fac pipi, n-am putut, m-am speriat când am văzut o oglindă... în ea mă vedeam pe mine ca pe toţi ceilalţi, nu ştiam exact ce specie sunt, mi se părea că semăn mai degrabă cu un copil grăsan de nazişti, eram umflat în oglindă şi îmi vedeam nările cum se mişcă disperate să prindă aeru', de atunci nu am mai putut observa mişcarea asta, deşi am mai încercat...

Mai erau şi alţii cu mine. Ţin minte că stăteam în capul străzii şi ne uitam la oameni şi nu ne puteam opri din râs. Cineva a zis: "Uite o masă indecisă", m-am uitat şi am văzut o grămadă de oameni care veneau cu viteză până mai jos pe stradă unde se opreau dezorientaţi şi o luau în direcţii diferite..."De ce se opresc acolo?" "Nu vezi că e o intersecţie, se termină strada, aici unde suntem noi e după capăt." "Momentan nici o halucinaţie, nu?" Ne-am hotărât să ne întoarcem acasă. Nu era greu pentru că aveam tot timpul apa în spate şi ne orientam după asta. Când am ajuns mi-am pus pijamaua colorată şi am început să mă gândesc, ei au spus că se duc sus să se schimbe, dar mie mi se părea că au rămas întinşi pe patul meu şi mi s-a făcut ruşine să mă tot uit şi-am fugit. În capul scărilor era o terasă dintr-un film de pe Mississippi, m-am oprit să mă uit, după un timp au venit şi ei, am început să vorbim... spre dimineaţă au plecat iar, dar eu încă îi mai auzeam... mi-era somn şi ei nu se mai opreau.

- Doar nu te aşteptai să-l găseşti pe Dumnezeu, Dumnezeu nu există.
- Asta e o ambiţie comunistă.
- Eşti elitistă. Vroiam să spun că Dumnezeu nu există undeva în afara ta, şi dacă ar exista oricum n-ai putea să-l vezi, aşa că el e cum ţi-l faci tu.
- Dacă cred asta atunci cred că toţi Dumnezeii sunt buni, nu?
- Păi pe Dumnezeii altora oricum nu îi simţi, deci e mai bine să crezi că-s buni orice Dumnezei.
- Şi ai mei, cum aleg din ai mei?
- Îl alegi pe ăla care te face mai fericit atunci, oricum peste un timp o să se schimbe...
- Nu cred.
- Hai mai bine să ne culcăm.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer