Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Istorii inventate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Înloc deloc


Dripal

24.03.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Chiar mă gândeam mai devreme, ce-oi fi căutând io aici? Cum am ajuns îmi amintesc, vag, da' ce căutam nu-mi mai aduc deloc aminte... credeam la început că m-ar ajuta să-mi aduc aminte, da' dup-aia mi-am dat seama că n-am pe cine să întreb, ăştia parcă au înnebunit toţi, parcă nici unu nu mă mai aude, aşa că mai bine mă gândesc la altceva ca să mai treacă timpu'... da' la ce? Fac ce fac şi tot la asta mă gândesc, visu' ăla ciudat, sunt sigur că de la ăla mi se trage şi nimeni nu mă crede, de fapt nici nu mă ascultă... Poate nici nu era vis, acuma că stau mai bine să mă gândesc, poate de fapt eram treaz, oricum vroiam să iau telefonu' să-l pun să sune mai târziu, să mai dorm şi io măcar juma' de oră că adormisem pe la 5, umblasem prin tot oraşu', mă întorsesem îngheţat şi am adormit vreo juma' de oră pe banca aia în faţă la sinagogă de unde m-am trezit cu gâtu' înţepenit... şi nu găseam telefonu', atunci abia mi-am dat seama că probabil mi l-au furat când am adormit pe bancă... şi ştiu că nu puteam să-mi mişc mâinile, tremurau şi o luau în alte direcţii, da' nu era nimic neplăcut, parcă pluteam aşa, era ca-n vis, d-aia zic că nu ştiu dacă nu visam, şi nu cumva în vis m-am gândit că mai bine mă culc la loc puţin... stai unde fugi, că n-am terminat, nu asta vroiam de fapt să spun, bine că mă ignoraţi toţi... dup-aia tot ce-mi mai aduc aminte e că eram supărat că m-am trezit super-mahmur şi voi vă apucaserăţi fix atunci, nici nu înţelegeam când naiba aţi venit, când v-a dat Valeria drumu', fix atunci vă apucaserăţi să faceţi petrecere la mine, eram aşa mulţi că nici nu încăpeam în casă, io urlam supărat, trânteam scaune, da parcă nici nu mă auzeaţi, şi dup-aia m-am trezit aici, îmbrăcat în costumu' ăsta penibil, pus să stau ţeapăn pe pat, ce dacă sunt bolnav, păi aşa vă purtaţi voi cu mine când sunt bolnav, mai bine plecaţi decât să vă foiţi atâta, şi toate babele astea de unde au apărut, zici că suntem la bunică-mea la ţară... iar m-am enervat, şi degeaba, că oricum nu mă ascultă nimeni, şi-am zis că nu mă mai enervez şi nu mă mai gândesc la asta...

- Aoleu mămică, mâncaţi-aş gura, păi asta e boală rea mămică, boală rea, dacă te prinde nu scapi, io ştiu, şi fiu-miu era s-o ia, îmbla de niebun, venea dimineaţa acasă cu ochii roşii, nu mă auzea, nu mă putieam înţeliege cu el, avea o căutătură de te sperie, aoleu... Norocu mieu că a găsit o fată care i-a băgat minţile în cap, altfel - Doamne iartă-mă - păţea şi el ca... da' dumneavoastră ce mai faceţi, vă însuraţi, văd că aveţi o fată... Ce ţi-e şi cu tineretu' ăsta, până la urmă tot la bani se ajunge, aşa e mămică, noi suntem amărâţi, am trei vaci şi un taur, mămică, da' nu mă mai pot îngriji de ele, boală rea mămică, am ficatu' verde şi scuip fiere şi domnu' doctor de la oraş mi-a zis că am şi o enterocolită cronică, boală rea, uite-aşa se-nvârte pământu' cu mine, uite-aşa, da' nu le las mămică, nu le las, păi altfel cum să trăim, uite-aşa se-nvârte, uite-aşa, da' nu le las, uite-aşa se-nvârte...
O să cadă asta peste mine. Rădiţa săraca are o burtă imensă, şi nu înţeleg de unde e aşa roşie tot timpu', totuşi aş vrea să vorbesc cu bunica, da' nu mai vine, parcă au pus-o la colţ, de ieri din vis nu-mi mai aduc aminte decât că avea ochii mici mici şi roşii şi parcă era tristă că o tot puneau să recite ceva, noroc că i-am oprit, da' dup-aia ce folos că am adormit şi acum văd că e la fel... Bunicaaaaa, bunicaaaa, nu mai aude săraca, aş chema-o să-mi citească un basm, aşa făceai când eram mai mic şi eram bolnav, mai ştii, şi voi restu' mai bine plecaţi şi ieşim mai încolo în oraş că o fi şi ea obosită cu atâta lume pe cap.

- Io am zis de la început că nu trebuia să venim aici, ce legătură are locu' ăsta, săracu' de tine, dacă ai şti unde te-am adus, da' probabil crede că încă e acasă.
- Nu cred că mai crede nimic.
Nu-nţeleg ce ziceţi, nu suntem acasă, da' unde naiba suntem? De fapt, chiar mă gândeam că io nici n-am casă... nu mai ştiu unde e casa mea, acasă sunt toţi oamenii, da' în rest nu mai e nimic al meu acolo, aici am un loc, da' aici nu e nimeni, văd că ne-am adunat acum, da' e cam trist oricum, parcă suntem toţi stingheri aşa, parcă nu mai avem ce să ne spunem, d-asta mi-era şi frică, d-aia nici nu v-am chemat până acum, d-aia nici nu ştiu de ce aţi venit şi staţi pe capu' meu, da' nici nu mă băgaţi în seamă...

- Salut.
Salut, vai, ce bine c-ai venit, mă înnebunesc ăştia, zi-le să plece, sunt bolnav.
- Nu tu i-ai chemat?
Io? Io n-am chemat pe nimeni, au apărut aşa, de fapt nici nu mai ştiu cum, asta e, că nu-mi aduc aminte...
- Păi nu tu visai să-i strângi la un loc pe prietenii tăi?
Visam, da' nu aici, într-un palat pe malu' mării la Barcelona, să stăm acolo toţi şi să fim fericiţi, şi să nu facem nimic altceva decât ce avem chef...
- Da' ce contează locu', poţi să faci oriunde asta, acum dacă tot suntem aici înseamnă că e momentu'. Bucură-te. Nu ne vroiai pe toţi în juru' tău? Cred că te şi vedeai un fel de paşă blajin, care îşi iubeşte toţi supuşii...
Nu-i adevărat, nu asta vedeam, vroiam să fim toţi liberi...
- La tine.
Nu neapărat.
- E, oricum uite că ai avut dreptate, suntem la tine.
N-am cum să mă bucur, sunt bolnav, nu acum era timpu', şi ăştia toţi se foiesc în juru' meu şi nici nu mă bagă în seamă, nu aşa îmi imaginam...
- Păi ai zis că nu vroiai decât să fim liberi, ăştia sunt, poate şi eu, pe tine ce te ţine?
Păi mi-e urât aşa singur aici.
- Ţi-am zis, ţi-am zis că aşa o să se întâmple dacă nu pleci tu primul, ţi-am zis, dacă ai curaj să pleci oamenii o să vină, trebuie doar să ai răbdare să-i aştepţi, da' nici nu mă ascultai, erai prea preocupat să devii coerent.
D-aia ai plecat tu? Da' nu mai contează, bine că ai venit.
- Oricum nu putem fi tot timpu' împreună, ne-am plictisi, n-am mai avea ce să ne povestim.
Nu tot timpu', cine a zis tot timpu', da' măcar din când în când, şi să ştiu că vii ca să te-aştept, cât pot să aştept aşa,dacă ştiu că vii aştept... cu tine niciodată nu se poate şti că apari aşa, niciodată în acelaşi timp, de fiecare dată cred că n-o să mai vii.
- Să mergem.
Să mergem... Păi unde fugi, ai zis că plecăm, m-am bucurat şi mă laşi aici? Măcar acum că sunt bolnav ai putea...
- Să te car eu?
Da
- Credeam că nu mai vrei să fii cărat, aşa spuneai, că nu putem să ne tot cărăm unii pe alţii, nu e normal să ceri cuiva asta, putem eventual să ne sprijinim din când în când.
Acum e o excepţie că sunt bolnav şi ăştia nici nu mă bagă în seamă, uite, cu tine vorbesc.
- Te oftici că nu eşti tu centru' atenţiei...
Nu mă oftic, mi-e frică să nu te duci şi tu cu ei.
- Da' eşti în centru şi nici nu-ţi dai seama, te faci că plouă, şi tu ai vrut asta, ba chiar ai şi căutat-o.
Ce?
- Ce?.
Dacă ghicesc mergem afară?
- Nu e o ghicitoare cu premii.

Jurnal

Îmi vine să scriu: A fost o înmormântare frumoasă, dar nimeni nu m-ar crede, mai ales acum de când le-am spus şi că aud voci, de când m-au văzut cum mă învârteam în jurul lui şi bolboroseam ceva nedesluşit, zic ei, mie mi se pare că vorbeam destul de clar...

Era multă lume, nu ştiam unde să fug, acolo lângă el mă simţeam cel mai bine, mă gândeam, uite, ciudat că suntem la fel de stingheri, eu viu, el mort, i-am şi zis, am râs, el nu credea că a murit şi-mi tot zicea că uite s-au supărat toţi pe el, nici nu-l mai ascultă, în rest ne-nţelegeam bine, povesteam ca de obicei, d-aia nici nu îmi venea să plâng, el vorbea încontinuu, nici nu-şi dădea seama, mă întreba de ce cu mine vorbesc toţi şi la el nici nu se uită, am stat cu el, ceilalţi nu se mai vedeau, în afară de Radiţa, o doamnă foarte grasă...

Afară era soare şi o lumină incredibilă, abia când am ieşit şi am văzut turla verde a bisericii peste cerul albastru m-am gândit că de fapt a venit primăvara şi nici nu ne-am dat seama...

Când am rămas singur pe iarbă după ce plecaseră toţi nu prea-l mai auzeam şi îmi treceau prin cap doar imagini stupide, când era să murim călcaţi de tren la 9 dimineaţa lefteri într-o gară din Genova şi ne ţineam speriaţi de mână, când am stat în baru' ăla jegos din satu' lui şi mi-a povestit de Monkey King, un fel de Prometeus chinez, care nu e nici bun nici rău, zicea el, nu e ca în creştinism că elementu' care distruge armonia e rău şi trebe să ne iubim toţi, să întoarcem obrazu', să închidem ochii şi să aşteptăm viaţa de apoi... nu, la chinezi nu-i aşa, Monkey King e prieten oricum şi cu Buddha, şi cu alţii, chiar dacă Buddha a pus un munte peste el şi l-a lăsat acolo că înghită lavă 50 de ani ca să se calmeze, da' dup-aia i-a dat o misiune, i-a zis că destinu' lui e să înveţe compasiunea. Cam ca în creştinism, doar că Monkey King nu e rău ca diavolu' la noi, care cică oricum era Îngeru' Luminii înainte, Monkey King îi prăjeşte pe toţi, îi scoate din sistem da' asta înseamnă schimbare, reînnoire, fără el ar fi prea linişte, Raiu' Creştin d-aia nu putem să ni-l imaginăm, că e prea multă linişte în el.

Nu cred că o să citească nimeni jurnalu' ăsta, deşi poate în secret sper asta, altfel nu cred c-aş putea scrie, deşi mi-ar plăcea... transcriu oricum ce-am vorbit ieri, nu ştiu dacă chiar mi-a zis el sau doar mi s-a părut, de fapt nici nu prea contează. Stăteam acolo pe iarbă şi mi-am dat seama în timp ce mi-era ruşine şi încercam să opresc imaginile porno care începuseră să mi se învârtă în cap, că tot ce căutasem noi, tot ce iubisem era o stare, starea aia pe care o simţeam uneori dimineaţa, după o noapte în care nu dormisem şi umblasem aiurea, când ne trezeam îngheţaţi, departe de casă, credeam că o să ne pierdem şi începeam să urlăm unul la altul, şi brusc răsărea soarele şi eram de obicei pe malul mării şi ne opream să mai fumăm o ţigară şi să ne uităm la pescăruşi, ne întâlneam pe drum cu oameni care tocmai se treziseră, citeau ziare, beau cafea, începeau o nouă zi şi noi umblam aşa după răsărit, treji demult, parcă dintotdeauna, ca nişte stafii, ca şi cum am fi putut să furăm orele, să înghiţim timpul, era o senzaţie de libertate absolută şi stupidă, cea mai frumoasă... asta am căutat noi, nu ştiu cine a zis asta, dar mi se părea clar că e adevărat...

Simţeam poate pentru prima dată că am găsit adevărul şi nu înţelegeam ce mare scofală, ce urmează să fac, ar trebui să mor şi eu, altfel e imposibil să supravieţuiesc în tristeţea asta, speram că am şi murit de fapt în timp ce stăteam aşa ca o gâză la soare şi plângeam, era plăcut într-un fel, poate îmi şi compuneam în cap frazele astea, nu din snobism, ci din obişnuinţa, când două gărgăriţe s-au oprit pe un fir de iarbă din faţă să se fută, mă uitam la ele şi nu prea mai eram atent, atunci l-am auzit ultima oară...

Un tânăr a fost internat la Spitalul de Boli Nervoase din Portopoco azi după-masă. El a fost adus de prieteni care l-au surprins încercând să-şi însceneze propria moarte. Tânărul a mărturisit că aşteptându-i prea mult se răzgândise şi se hotărâse să se sinucidă. Medicii au găsit şi un jurnal din care reiese că tânărul auzea voci şi avea probleme grave de personalitate, el identificându-se cu cel puţin două persoane diferite, deşi semănau destul de mult, a spus tânărul în apărarea sa.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer