Rabinu' absent

Ce soare, eram ameţită, îmi bătea lumina în ochi, nu vroiam să-i deschid, stăteam aşa, să mai lungesc starea, întotdeauna mi-a plăcut cel mai mult să zac dimineaţa în pat, cu ochii închişi, cu lumina în gene şi imagini leneşe şi colorate amestecate din vise şi realitate, colţul fotoliului, mâna lui, aburii de de-afară, e singurul moment din zi în care pot să fac timpu' să stea, mă gândeam, atunci îl auzeam, sunt leneşă, niciodată nu fac nimic, ce vreau să stăm aşa în pat aiurea toată ziua, uite ce frumos e, îmi strângeam pleoapele, încercam să îl mai văd puţin aşa adormit da' nu puteam, vocea lui morocănoasă vibra în cănile împrăştiate pe jos, mă întorceam cu spatele, îmi trăgeam perna pe cap şi mă pliam sub plapumă, mă făceam mică, mică, atunci începea să mă gâdile şi să râdă de cum mă zbăteam, îl luam în braţe şi încercam să-l prind de mine fix, da' nu puteam că râdeam şi eu, mă trezisem...

Ce soare, oi fi visat asta sau mă gândesc la el în fiecare dimineaţă, sau îl visez în fiecare dimineaţă, mă trezisem, am deschis ochii, eram ca de obicei în cameră cu perdelele trase, îmi bătea veioza în ochi, o lăsam aprinsă tot timpu', ceasul era aruncat undeva departe sub dulap da' oricum aveam impresia după mişcările vecinilor pe care le auzeam destul de clar în somn că dorm mai ales ziua şi stau noaptea... visam mult, erau nişte vise foarte aglomerate şi de obicei el dispărea la un moment dat, se terminau cu un fel de petrecere în care eu mă încurcam. Am oprit muzica, nu ştiu de ce, cred că era prima oară în câteva săptămâni. Auzeam voci afară, m-am dus la geam şi am tras perdelele, nu vedeam nimic la început, ultima oară când mă uitasem afară era zăpadă, aşa că am presupus că venise primăvara. Raza care îmi bătea în faţă mai lumina nişte scame şi firele de praf de pe pervaz, şi la început din cauza ei nu l-am văzut pe rabin. Stătea în mijlocul curţii, cu mâinile agitate în sus, barba i se bălăngănea într-o parte şi-n alta, numa' pălăria îi rămânea pe cap conform unei legi a echilibrului complet de neînţeles, dansează un fel de dans tribal, sau poate vorbeşte cu Dumnezeu, mă gândeam. Da aici, în mijlocu' curţii? Poate din cauza primăverii. Mă cuprinsese o dorinţă inexplicabilă să mă tăvălesc prin iarba udă, aşa în pijama, eventual până la picioarele lui.

M-am uitat, nu mai era nimeni, am stat un pic pe gânduri, am mai tras un fum, m-am uitat în spate la camera mea care acum semăna cu o grotă, parcă îmi luam la revedere cum obişnuiam să-mi iau când eram mică şi plecam dintr-un loc care îmi plăcuse, găseam un pretext să mă mai întorc o dată în camera mea şi în timp ce ceilalţi urlau să vin vorbeam cu ea, îi fotografiam în cap toate colţurile, îi explicam că fac asta nu din indiscreţie ci ca să n-o uit şi că cu siguranţă o să mai vin... Şi pac, am sărit pe geam ca în piscină, la început n-a fost cine ştie ce că m-am lovit şi mă ţineam să nu urlu să nu mă audă, dup-aia am simţit iarba rece care mă gâdila, că eram şi-n pijama, şi mirosea frumos, bătea şi soarele, m-aş fi culcat puţin, da' zisesem că mă rostogolesc... Când m-am izbit de picioarele lui nici nu l-am văzut, am fost chiar surprinsă, aşa se învârtea totu' şi mă gândeam că mai am până la el, acu mă ţineam de roba lui fericită şi aşteptam să se oprească iarba şi clădirile din învârtit, mi-era cam greaţă, vroiam să mă ridic să-mi cer scuze, deşi mi-era frică, da' m-a pleznit ceva în cap, îi dărâmasem pălăria, stăteam cu ea pe faţă ca un copil mic mă ascundeam: "Vai domnişoară, sper că nu v-aţi rănit, cum aţi ajuns aici, ştiţi eu tocmai..." s-a oprit încurcat, "mai bine staţi puţin aici să vă mai reveniţi, e soare, e frumos, a venit primăvara, vă las pălăria mea să vă apere de soare, cu bine"... am dormit mult, mă tot întorceam de pe-o parte pe alta să îmi usuc pantalonii şi tricoul, am visat că era epidemie de ceaţă, anunţaseră la radio că e ceaţă deşi afară era o lumină mai limpede ca niciodată, ei ziceau că e o ceaţă invizibilă, cel mai periculos tip de ceaţă care poate provoca forme temporare de demenţă, ale cărei simptome sunt următoarele: oamenii nu se mai recunosc şi confundă realitatea cu visul şi invers, eu umblam nepăsătoare pe afară când m-am întâlnit cu un papagal enorm care a început să cânte aşa frumos că nu am putut să nu mă iau după el şi ne-au închis împreună într-o colivie aurie, care n-ar fi fost neapărat rea dacă nu era aşa cald... m-am trezit transpirată, pălăria rabinului era groasă, de iarnă, nu de stat la soare, m-am ridicat să mă duc în cameră... n-am găsit-o şi mi-am ales un loc la umbră.

De data asta n-am mai visat nimic, m-am trezit că se făcuse răcoare şi mă gâdila un fluture care îmi stătea pe nas. Şi văd că era lângă mine, oare când venise, stătea demult?

Avea ochii foarte strălucitori şi părea agitat. Ce faci aici, n-ai auzit de ceaţă? Ar trebui să fii în casă, tu ş-aşa eşti nebună. Am stat destul în casă, m-am săturat, şi oricum nu e nici o ceaţă, am visat... Au spus la radio... Nu cred, poate ai visat şi tu acelaşi lucru, nu vezi ce lumină clară e? Mie mi-e frică, hai să mergem înăuntru. Da' tu ce cauţi aici? Mă plimbam. Prin ceaţă? Râdeam, nu ne spuneam nimic de frică să nu delirăm din cauza ceţii, stăteam aşa lipiţi ca mai demult, tăcuţi, soarele se făcuse portocaliu şi îl auzeam foarte bine. Mi-a zis un prieten că primăvara se găseşte o floare de la care ori mori, ori orbeşti ori ajungi să visezi treaz. El îşi făcuse din ea un ceai şi a mers trei zile încontinuu singur prin oraş, aşa zic ceilalţi că el ştie că era tot timpu' cu cineva, de obicei prieten, povesteau o grămadă, descopereau împreună aceleaşi lucruri. Apoi a ajuns într-o pădure şi a început să vorbească cu copacii. Îi spuneau că are o misiune şi îi dădeau sarcini de îndeplinit ca sa dovedească că o merită. El le făcea vesel, avea cică foarte multă energie, căra buşteni, construia mici cazemate, desena cercuri. Un copac i-a zis că o sa moară într-un accident de maşină, dar să fie liniştit că mai e. Apoi a ajuns undeva în mijlocu' pădurii unde era un fel de circ mic. Unii jonglau, alţii vindeau vată de zahăr. Era un rabin care vindea o maşină mică pe care ţi-o agăţai de ureche şi deveneai fie invizibil, fie copac, fie om normal. Cam aiurea să îţi pui o maşină pe ureche ca să devii normal. El a ales să fie invizibil, dar nu avea bani s-o cumpere şi... Ăsta a visat toate astea? Nu, le-a făcut, doar că ceilalţi spun că nu s-a întâmplat nimic din ce spune, doar s-a jucat cu copiii într-un parc, credea că joacă cărţi cu un stejar şi şi-a sfâşiat paşaportul, a dormit pe o bancă, l-au găsit fără jumate din haine şi îngheţat urlându-le şoferilor să nu calce copiii invizibili care se joacă pe şosea... Să căutăm şi noi floarea asta, n-am reuşit niciodată să visăm treji. Sau să visăm acelaşi lucru.

Se făcuse târziu, începea să se întunece, aş fi vrut să îl iau de mână dar mi-era frică să nu greşesc din cauza ceţii, deşi mi se părea că se vede foarte bine şi pe întuneric. O oră jumate m-am gândit numai la asta, nu-l mai auzeam prea bine, şi dacă o fac doar de frică şi dup-aia mă răzgândesc, şi totuşi dacă nimeresc aşa pe bâjbâite o să fie ceva, şi dacă nu vrea? Da' e aici şi el singur ca şi mine, se face frig, să stăm aşa cum stăteam mai demult,vroia să se ridice şi i-am apucat repede mâna, ce reflexe, da' probabil e ca de obicei prea târziu, dacă am putea să stăm tot timpu' aşa noi, două corpuri care putrezesc şi două suflete fără chip, care doar foarte rar, în puţinele momente dinainte de sfârşit în care se ţin de mână pare că trec o secundă unul prin altul, ca două fantome din desenele animate. Dar nici el nu cred că mă mai auzea, atunci am zis:

Nu pleca, nu pleca, mai stai puţin să ne miram împreună. Cum ne-am mirat de-atâtea ori.
Tot timpul.
Niciodată la fel.
Întotdeauna de aceleaşi lucruri.
Te-ai plictisit?
Nu, eu nu mă plictisesc. Tu, te-ai plictisit?
Nu, deşi uneori simt...
Şi eu, alteori nu simt...
Repeţi ce spun...
Repeţi ce fac...
Totul se repetă într-un fel.
Exagerezi.
Niciodată nu mai e ca prima oară.
Niciodată nu mai e la fel, ar fi culmea.
Niciodată e la fel, prima oară nu mai e.
Şi a doua oară e frumos.
Şi a treia.
Şi în doi.
Şi în trei.
Nu, nu e acelaşi lucru.
E altfel.
Da. Nu mai bine.
Nici mai rău.
Depinde.
De pildă eu...
Şi eu.
Atunci de ce? Credeam că tu nu...
Credeai, nu ştiai?
Simţeam, niciodată nu sunt sigură pe ce simt.
Niciodată nu sunt sigur pe ce simţi.
Iar repeţi.
Iar te repeţi.
Ştiu.
Crezi?
Nu, ştiu.
Ştiu.
S-o luăm de la început.

Bine.
Începe.
Începe tu.
Tu.
Tu.
Tu nu mai crezi în noi.
Eu nu mai cred în voi.
Ai schimbat. N-ai zis că schimbi.
Nici tu, că nu schimbi.
Totuşi eu...
Dacă tu...
Nu mai spune, ia uite...
Nu te mai uita, ia spune...
Iar greşeşti...
Iar greşesc...
Degeaba.
Depinde.
De...
E...
Ce soare.
E dimineaţă, trebe' să plecăm.
Nu, stai să mai stăm aşa puţin.
Deschide ochii.
Nuuuu. Stai să mai stăm cinci minute.
Te gâdil.
Nuuuu.

Domle' nu-nţeleg cum poţi să dormi aşa pe scenă cu reflectorul în ochi. Du-te acasă şi te culcă sau învaţă şi tu textu'. Ce dacă Miruna n-a venit, ea oricum îl ştie mult mai bine ca tine. Şi arăţi îngrozitor, zici că ai o ceaţă pe ochi...