Foaie și pix. Se hotărâse în sfârșit să-și scrie povestea. Însă, cum termina de scris un cuvânt, acesta, în loc să se așeze cuminte pe foaie, ieșea prin capătul opus al pixului și plutea ca un nor în aerul din cameră. A schimbat camerele, la fel. Acum toată casa era plină de cuvinte dezlânate. Nu se leagă povestea, își spuse, e ca maioneza. Lămâia a fost inutilă. Pe hârtie putea să aștearnă doar punctul. Așa că avea în față o linie lungă punctată. Povestea ta e de trăit, nu de scris, îi șopti sufletul.
Monica Stoian
A fost odată o poveste nepovestită de nimeni. Oamenii ei trăiau acum în alte povești. Nu se putea povesti singură, dar nici nu putea să renunțe să fie. Trimitea semne către ei. O rază de soare într-o dimineață de duminică, miros de cerneală, un vis, miros de zăpadă. Oamenii zâmbeau fără motiv, se trezeau ștergându-și câte-o lacrimă venită de nicăieri. Povestea trăia mută prin ei. Sunt omul poveștii. M-am trezit scriind cu litere de mână, pe curat. Citește și dă mai departe. Să ne scriem de mână.
Georgiana Gabriela Fodor
Sunt scriitor de talie. Mare. Pe deasupra, tânăr și frumos. În trecut, scriitorii și amărâții de filozofi erau niște urâți cu toții. Neavând ce face, scriau. Manuscrise. Apoi opere. Apoi capodopere. Noi, cei din generația 4.0, facem update la misterul creației. Totul e spontan, iubiților. Scriu cum respir. Fără manuscrise, fără ștersături, fără brizbrizuri. Am parcurs tot ce apare în domeniu, de la creative writing până la cursuri de inspirație. M-am dezbrăcat de pielea de om ca de o haină veche și uzată.
