Pielea curgea de pe mâna descărnată. Băiatul o mângâie. N-ai să mori niciodată, mamă. Ai să rămâi cu mine. M-ai urât, dar te-am întinerit. Te-am rescris. Ești opera mea. Manuscrisul meu mistic. Îi privi găvanele ochilor înfundate în orbite, negre și fără strălucire. Ochii albaștri trebuie să îi mai găsesc. Merg să-ți fac un ceai. Se ridică și se împiedică de trupul imobil al unei fete. Te arunc la noapte. Mi-a trebuit doar părul tău. De pe fotoliu, mama parcă îl urmărea. Păpușă dezarticulată din bucăți diferite de trup.
Diana Andrasi Zarnoveanu
Penițele au ieșit din circulație, Gutenberg e mort și îngropat, reciclarea este activitatea de bază pe planeta Amazon. Iar eu, cocoțată la etajul 37, în fața unei uși cu un cod de intrare valabil pentru 24 ore, generat de sistem pe baza formularului semnat și aprobat de comitetul de cercetare. Ca să citesc ceva pe niște hârtii aproape descompuse, de neatins fără mănuși, la lumina unui bec ciudat și păzit de un Cerber academic care nu mai știa să clipească de când s-a inventat cerneala. Aș da orice pentru un html.
Vero Anttheia Teodoru
Uitase să meargă, nu-și recunoștea soția, era iarăși copil. Scria într-un caiet câte ceva. Mintea-i devenise un palimpsest pe care se încrustau informații noi. Litera G se așternea încet până în josul paginii. Urmau apoi altele. Râdea fericit așteptând un semn aprobator. Uneori zâmbetul îi dispărea brusc și se scufunda în tăcere. Alteori îl găseau căzut. Încerca să plece voind să învețe mersul din nou pesemne, dar picioarele nu-l mai ascultau. Doar mâna dreaptă umplea rânduri de litere neștiute.
