Două minute, atât am lipsit. Am lăsat tot pe masa din curte și am fugit până-n casă. Când m-am întors, foile din teancul de lângă laptop fuseseră zburătăcite de vânt prin toată curtea, motanul gri era lățit pe tastatura laptopului, iar în cafeaua din ceașca de pe masă plutea o frunză și se îneca o gânganie, că doar mi-am instalat masa la care scriu la umbră, frumos, sub mărul cel mare. Cât mi-am adunat foile din iarbă, motanul mi-a vărsat cafeaua, care s-a scurs pe scaun. Locuința mea de vară e la țară, ce să zic.
Sanda Burță
Dormea prin parcuri, ghemuit pe-o plapumă roșie, cu capul pe caietul de care nu se despărțea niciodată. Într-o zi, m-a oprit și mi l-a întins. Ia-l, mă, știu că-l vrei, io mă duc. L-au găsit mort, a doua zi. Numele meu e Vigil, fără r. M-am născut cu ochii albi, așa mi-a zis femeia care n-a vrut să-mi fie mamă, orb adică, dar eu vedeam, i-am văzut sufletul. Era de femeie. Atât. M-a lăsat la poarta pușcăriei, cică să mă crească tata. Mă, tu ăsta care citești acum, ești pregătit să-ți văd sufletul?
Fabiola Stoi
Când a tras fermoarul, a văzut, la lumina rece a neonului, un corp firav, ca de fetiță, acoperit de tatuaje fine. Fiecare părticică de piele spunea o poveste, ca o viață de luptă așternută pe capitole. Capete de mort invadate de flori, mări învolburate înghițind luna și născând sori, aripi agățate de stânci, în așteptarea zborului. Ce trist și frumos în același timp, gândi inspectorul și răsfoi dosarul autopsiei. O inimă de lumină, curată ca o zăpadă neatinsă, se ridică dintre file și ieși pe fereastra deschisă.
