Sunt orele 22.30-23.00, întuneric beznă.
Îmi aud pașii grei, dar parcă nici nu sunt ai mei, parcă nu sunt aici, acum.
Fără să-mi dau seama, oftez atât de adânc și răsunător, încât mă întreabă taximetrista, în drum spre casă de la spital: "Ce s-a întâmplat, doamnă?". "Moare mama.", îi răspund.
Da, știu că va pleca în curând.
Am știut întotdeauna ca va veni această clipă și mă cutremuram, de fiecare dată, doar la gândul pierderii ei.
A fost un munte de iubire și de înțelepciune, iar eu îi sunt recunoscătoare sorții pentru anii pe care i-am petrecut împreună.
Insuficiență cardiacă.
De când mă știu a fost bolnavă de inimă.
I se făcea rău, eram copil și atât știam atunci: "Tati, adu batistuța umedă să i-o punem pe piept."
Nu mai este timp de stat acasă, saturația de oxigen: 84. 11 zile a stat pe patul de spital pe spate, nemișcată, după ce au scos 30 de litri de apă din ea.
Dumnezeule mare, cât poate să îndure un om, conștient fiind, fără să se plângă, fără furie, fără ripostă, doar pentru că nu mai are putere?!
Nu mai are putere nici măcar sa bea apă.
Duminică, 21 mai 2023.
Sunt cu ea la spital de dimineața de la 8.00.
Îmi dă voie întreg personalul.
Mama este între două lumi.
Își deschide ochii din când în când, iar eu o asigur că sunt acolo cu ea.
Nu știu, nu cred că mă mai aude.
Atât cât mai apuc, mă uit în ochii ei frumoși, care n-au mai văzut mai bine de 20 de ani și mă întreb cum s-a putut?!
Ea, care m-a învățat sa scriu cu litere atât de frumoase, ea care a făcut opere de artă din tricotaje pentru fondul plastic, ea care a ținut o casă din rutină?!
Mă uit în ochii ei frumoși, care în ultimele ore și-au recăpătat strălucirea și culoarea verde de altă dată.
Orele 17.30.
Saturația de oxigen: 35.
Se sufocă.
Mă speriu, mi-e frică, fug pe coridor, chem medicul de gardă.
Nu mă mai lasă în salon.
Când intru, s-a terminat.
A murit mama.
S-a înecat în propria mare, o mare adâncă, verde-albastră, cu multe furtuni și doar puține zile de calm.
O sărut pe ochi, îi sărut mâna și fug din spital.
Vreau să fug din lume.
Doamne, cum de nu se deschide pământul sub picioarele mele, să mă înghită de tot?!
Și nu se deschide și eu trăiesc.
Trăiesc cu toate imaginile fotografiate cu sufletul meu, care mi-au rămas întipărite pe retină atâtea zile câte voi mai avea.
"Viața merge mai departe."
Ce clișeu stupid!
Sigur, merge, timpul curge ca un fluviu peste noi fără sa observăm, fără ca sedimentele de pe fund să se vadă pe luciul apei.
Nici nu știu cum s-a făcut toamnă, observ doar ca e întuneric când mă trezesc dimineața.
Pierderile suferite îmi slăbesc inima și de acum înainte port cu mine o valiză și mai grea plină cu bolovanii amintirilor, oriunde voi merge și în tot timpul care mi-a rămas din viața mea mica și nesemnificativă pe acest pământ.
Dumnezeu mi-a tăiat din grădină nucul mare și bătrân care mi-a dat umbră și m-a ferit de arșița chinuitoare a vieții.
Nu sunt singură.
Sunt eu împreună cu durerea mea.
Nimeni nu mă înțelege, nimeni nu mă poate mângâia cum m-ar fi mângâiat pe rană mama.
Iartă-mă, Doamne, pentru că sunt slabă.
Iartă-mă, mamă, pentru că m-a împietrit neputința și a trebuit să fiu doar un umil privitor la suferința ta imensă.
Mi-e dor de tine, mamă.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
