Ce mare bucurie era să vezi ce fotografii a făcut celălalt, ce ipostaze a surprins.
Nu ne gândeam la viziunea lui sau alte chestiuni estetice.
Era o bucurie copilărească.
Îmi doream și eu să particip la acea tradiție socială așa că începusem să-mi strâng bani de aparat.
Nu reușeam deoarece plecam mai des în excursie decât aveam bani.
Apoi am reușit să iau un bridge sony dsc după mai multe încercări.
Nu o să-l uit niciodată, era fenomenal, nimeni nu avea așa ceva din cercul meu, îl adoram așa mult încât începusem să fotografiez orice, făcea tot ce aveai nevoie pe vremea aceea.
Îl purtam des și pe la colț de stradă, petreceri, unde ne pierdeam vremea, nu doar în vacanță.
Fotografiam mult și eram fericit.
Taică-miu mi-a zis într-o zi să-mi postez fotografiile pe un website undeva.
Inițial am fost revoltat, am zis: "De ce să fac asta? Sunt fotografiile mele".
În mintea mea, voiam să păstrez bucuria doar pentru mine și apropiați.
După mai multe încercări, m-am enervat și le-am postat pe galeria online a revistei Photo românească, dacă o mai țineți minte.
Nu știam la ce să mă aștept, dar în nici un caz nu mă așteptam la valul de răutate gratuită pe care l-am primit atunci.
Utilizatorii râdeau și mă trimiteau la plimbare cu propuneri de a mă lăsa de fotografie, oameni în vârstă, eu copil fiind.
Nu-mi plâng de milă, zidul ăsta m-a determinat să evoluez pe plan tehnic fotografic destul de rapid, ambițios ca un berbec fiind.
Într-un an eram deja popular și mi-am continuat drumul de dezvoltare la nivel tehnic pe partea conceptuală a fotografiei atât de mult încât în anul 2015 eram printre finaliști la categoria enhanced de la sony world photography awards.
Ajunsesem să creez imagini în photoshop fără să mai fie nevoie să mă plimb așa des, să experimentez emoția momentului, la miezul nopții cu muzica în căști, imagini de sute de like-uri dar... goale.
Le făceam și nu simțeam nimic, nici o bucurie.
La un moment dat, un amic din copilărie a urmat cursurile unei școli care m-a atras foarte mult.
Mi-a dat înregistrările cursurilor pe care le-am studiat cu mare bucurie cât se putea.
Într-o zi am pus cap la cap ce am învățat din cursuri cu tehnica mea conceptuală și am reușit să câștig premiul Benq de la SAFO, ceea ce mi-a deschis ușa și mai larg de a fi cursant la școala mult dorită.
Și aici am încheiat drumul meu conceptual.
Am urmat cursurile și îmi doream destul de mult să fiu pe placul profesorului, să fac ca la carte.
La fiecare temă, scandalul era parcă mai mare.
Eu greșeam pentru că voiam să fac exact ce s-a cerut în temă doar, iar profesorul greșea pentru că nu știa să ne zică să fim noi înșine.
Abia la finalul școlii, când am răbufnit și nu mi-a mai păsat de nimic, am început să înțeleg ce vreau eu și că asta e cel mai important.
Momentan pot să zic că îmi place să merg în zone rurale, pentru că sunt cel mai atras de fotografiile membrilor Magnum de la începuturi.
Cumva încerc să merg pe un drum estetic din anii trecuți, și să-mi dau seama cum să ajung să fotografiez prezentul, atunci când trecutul nu va mai fi.
Un fotograf se poate simți ca un colecționar, deoarece:
*experimentează un anumit nivel de emoție atunci când găsește fotografia / momentul potrivit
*unele fotografii au valoare sentimentală
*altor fotografii le creste valoarea în timp
*iar multe fotografii pot fi unice
*se joacă la mai multe aparate:))
Dar Goethe spunea "Colecționarii sunt oameni fericiți", ceea ce nu pot spune despre fotografi neapărat.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
