- Mă iertaţi, doamnă, e liber?
- Da.
- Aş putea să mă aşez puţin? Staţi aici demult? Trebuie să fie plăcut. E o bancă bine amplasată. Poate cea mai bună din parc, uite, dacă te ridici în picioare se vede marea.
- Dacă te ridici.
- Vă înţeleg, nici eu dacă aş sta aici nu m-aş mai ridica, ce nevoie ai? E soare, pe aici trec mulţi oameni, n-ai cum să te simţi singur.
- Da.
- Ştiţi, eu în ultima vreme mă simt foarte singur. E adevărat că n-am mai văzut oameni demult. Dar poate nu din cauza asta. Mai demult nu mă simţeam deloc singur, şi nici atunci nu mai văzusem oameni demult. Vă plictisesc?
- Nu ştiu.
- Să plec?
- Cum vreţi.
- Dacă nu vă deranjează mai rămân puţin, ştiţi, în ultimul timp mă simt foarte singur.
- Aţi mai spus.
- Nici nu-mi mai amintesc când am început să mă simt aşa. Dar mai bine să nu mai vorbim despre asta, nu e plăcut şi e o zi aşa frumoasă. Mai bine să vorbim despre altceva. Dacă vreţi povestesc unde locuiesc.
- Cum vreţi.
Locuiesc pe o scândură de aer. Mi-am dat seama că e de aer într-o seară când stăteam în camera de jos şi auzeam foarte clar cum se învârte cineva deasupra mea, vedeam cercurile pe care le făcea pe tavan pe partea ailaltă, mă gândeam, dacă le văd înseamnă că tavanu' e ceva prin care se vede. Întotdeauna m-au fascinat fenomenele astea. Mă gândesc des cum pot nişte boabe de porumb mici şi tari să explodeze toate în nişte forme de flori albe şi moi, care în plus se mai şi mănâncă... Ca să nu mai vorbim de zahăr. Uneori arată ca o piatră care sclipeşte, fărâmicioasă, da' dacă îl pui în ceai rece n-ai nici o şansă, ştiu asta de când încercam să combin rămăşiţe de ceai rece cu urme întărite de zahăr de pe fundu' borcanului. Când în sfârşit aveam ceai fierbinte mă jucam cu piatra de zahăr prin el să văd cum se topeşte, şi la sfârşit, când ultima fărâmă tare se transforma în apă mă simţeam ca un călugăr budist care tocmai a văzut cu ochii lui cum mâna lui face un miracol. Scândura dă într-o curte pătrată şi galbenă, cu un balcon continuu la fiecare etaj pe toate laturile, în dreptul fiecărei uşi sunt plante verzi cu roşu sau cu galben. Zile întregi nu ies din camera de jos, stau şi mă uit ce se întâmplă deasupra, pe scândură. Dar uneori devine foarte plictisitor, aşa că urc. Am impresia că am nimerit în mijlocul unei petreceri, pe balcoanele galbene trec mulţi oameni care intră şi ies de pe uşi, 3 rabini, o fetiţă cu coadă şi palton vişiniu, un copil mic cu un breloc în mână, o mamă, un domn cu şapcă verde, nimic deosebit. Ieri însă când coboram pe scări, mă gândeam eu n-am ce căuta aici, e prea multă linişte, e plictisitor, nu rezist, şi de ce să rezist? Mai bine fug. Şi văd o fată în costum de marinar, fusta şi pălăria de marinar erau roşii, m-am gândit probabil că sunt roşii pentru că e fată, când eram mici fetele purtau roşu şi băieţii albastru întotdeauna. Era ciudat că o fată în costum de marinar stătea în fund pe trepte cu o mână agăţată în sus de balustradă, cu capul pe genunchi, nu-i vedeam faţa, doar părul, dar ştiam că e foarte frumoasă. M-am gândit la început că probabil se filmează ceva şi mă uitam după camere. Dar dacă erau oricum nu se vedeau şi fata în costum de marinar stătea la fel de liniştită, ca şi cum nici n-ar fi observat că îmi tot întorceam privirea spre ea şi era să mă şi împiedic. Am ieşit, după un timp mi-am dat seama că nu mai ţin minte unde vroiam să merg. Sigur e din cauza ei, mă gândeam, mi-a întrerupt şirul gândurilor, de obicei realitatea nu îmi atrage cu nimic atenţia, cu excepţia fenomenelor de care v-am povestit, m-am întors. Scările erau la fel de goale ca întotdeauna şi părea clar că nici nu avea cum să fie acolo vreodată o fată în costum de marinar. Totuşi în fiecare zi când treceam speram să o văd, începusem să mă urc mai des pe scândură şi să ies. Într-o zi mă plimbam printre balcoane şi m-am împiedicat de un ghiveci verde în care erau nişte frunze, mă gândeam ce caută astea aici, nu par să aparţină de vreo floare. Abia după ce m-am izbit cu nasul în ele mi-am dat seama că erau frunze de mentă. Toată noaptea m-am gândit la mirosu' ăla, dacă aş găsi undeva o mare de mentă nu mi-ar mai trebui nimic altceva, să stau toată ziua în arome de mentă, da' oare nu mi-ar fi frig? Ştiu din experienţă că, chiar dacă te pasionează fenomenele astea, nu e bine să te aştepţi să apară, doar să le aştepţi. Să aştepţi e frumos, între timp ai un scop, aştepţi ceva, te simţi util, viu, timpul ăsta e important, aşteptarea, finalul nu contează, nu ai de ce să fii dezamăgit, dacă eşti foarte atent când aştepţi, le poţi simţi cum trec o clipă pe lângă tine.
Fata în costum de marinar a apărut într-o dimineaţă, eram pe scândură, nici nu eram atent, eram ocupat să fac miracolul cu zahărul, nici nu mă mai gândisem demult la ea, deşi îmi petrecusem fiecare zi aşteptând-o, aşa că nu am ştiut ce să spun altceva decât: "Ce surpriză plăcută, de fapt nici nu ştiu dacă e o surpriză, vrei nişte ceai?" "Nu, mulţumesc, nu stau mult, eram în trecere." Am întrebat-o unde se duce. "La mare". "Aha" (aşa se explică costumul de marinar). "Vrei să vii?" "Da, aş veni puţin, până se mai răceşte ceaiul". Nu e deloc frig într-o mare de mentă, ce idee, e doar răcoare, da' noroc că afară e cald, şi poţi să stai la umbra frunzelor de mentă şi să le tragi aerul încontinuu în plămâni, până te simţi şi tu o frunză de mentă. Apoi poţi să intri în apă, să stai mult, pe apa de mentă poţi să pluteşti ca în sare, stai până îţi intră de tot în piele ca un scut răcoros pentru noaptea caldă când dormi pe nisip direct sub stele. Fata cu costum de marinar a plecat pe vapor într-o zi către o mare de tei, ca în fiecare primăvară. La început am fost trist, mă gândeam că ar fi trebuit să mă duc şi eu, sau să merg în altă parte, aşa că am plecat înapoi pe scândură, dar se făcuse deja vară şi era foarte cald şi fugeam din ce în ce mai des la marea de mentă, de fiecare dată când soarele îmi dizolva stratul de mentă. Când îl aveam însă mă simţeam atât de bine, ca şi cum aş fi cărat cu mine un aparat de aer condiţionat invizibil, şi asta mă îndepărta de ceilalţi, îi vedeam cum transpiră, cum beau apă, cum tuşesc, dar de departe, ca într-un film. Pe timpul ăla încercam să fac un film despre noi, simţeam că atunci pot, pentru că respiram tot timpu' un aer atât de pur. Când mi se topea stratul plângeam, n-am suportat niciodată căldura. Într-o zi, îmi spuneam, o să fug la marea de mentă, singur, ca o cămilă care nu poate sta în soare, n-o să mă mai întorc, da' măcar acolo e răcoare.
M-am dus în nord, în parcul labirint, e cel mai frumos parc după mine, e aproape pustiu şi te învârţi singur printre fântâni şi bucăţi de case vechi sau palate, când eram mic îmi plăcea să privesc de sus, de pe balcon, de lângă o statuie care scoate apă pe gură într-o mică fântână cum se rătăcesc oamenii prin labirintul verde. N-am intrat de la început în labirint, m-am aşezat pe o bucată de iarbă la soare, înfloriseră şi copacii, mirosea a tei, mi-am pus căştile şi m-am întins. Un câine mic venea spre mine, ţopăia, de unde un câine aici, aici de obicei nu e nimeni, da' n-are ce să-mi facă, e foarte mic, seamănă mai degrabă cu o lăcustă, am închis ochii:"Nu ai voie să faci asta, nesimţitule!", un domn scund şi cu ochelarii prinşi cu nişte sârme ca doi melci în spatele urechilor se răstea la câine. La început nu înţelegeam de ce, până când am simţit mirosul, nu îmi dădeam seama de unde vine, câinele-lăcustă şi stăpânul cu ochelari de melc erau deja departe. Rămăsesem singur şi adulmecam iarba în căutarea locului cu mirosul, nu l-am găsit, mă gândeam că am visat... Cineva mi-a zis mai târziu povestea: câinele-lăcustă locuieşte în parcul-labirint, e ca un fel de paznic al locului, face pipi pe hainele oamenilor aşa repede că ei nici nu observă. E câinele stăpânului parcului. Stăpânul e domnul cu ochelari de melc. A locuit până târziu în casa bunicilor, nu ieşea aproape niciodată, avea puţini prieteni, unii spun că scria, alţii că avea un laborator într-un subsol unde făcea tot felul de experimente cu substanţe obişnuite, zahăr, sare, mentă, ce găsea prin bucătărie, la bătrâneţe s-a mutat în parc pe care spune că l-a gândit în timp ce locuia la bunici. Nici acum lumea nu prea îl vede, e foarte retras, nici nu se ştie exact unde doarme, unii spun că în altă încăpere în fiecare seară, alţii că lângă far, pe lac, alţii spun că nu doarme niciodată. Nu vorbeşte cu oameni, însă a fost auzit des vorbind. O femeie de serviciu a spus că vorbeşte doar cu pereţii şi cu statuile parcului. Pereţilor le povesteşte tot felu' de întâmplări din viaţa lui, dacă îl asculţi înţelegi mai multe, şi uneori, destul de rar, se opreşte să-i asculte. Cu statuile vorbeşte altfel, de obicei le spune doar câteva cuvinte încet, în şoaptă, sau pune întrebări şi stă mult tăcut şi oarecum emoţionat în faţa lor ascultându-le. Uneori mai iese ziua prin parc la plimbare. Nu stă mult, câinele-lăcustă face pipi repede pe cineva şi îl ia supărat acasă, de fiecare dată îi spune amărât cam acelaşi lucru, că degeaba s-a chinuit cu el, degeaba şi-a pierdut timpul învăţându-l, degeaba, nu ştie să fie liber.
