Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Istorii inventate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Istorie neinventată


Dripal

21.04.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mini-jurnal dinainte de spital

Soare, cald, frumos... mi-e rău. Trebuie să plecăm, mi-e rău. Fac bagaje(mi-e rău). Am chiar bagaje d-ale altora, mi-e rău.

Acum (mi-e rău), trebuie (mi-e rău), să mergem (mi-e rău), dar mi-e aşa de rău încât mergem direct la spital.

E foarte aproape, dar mi-e rău şi e foarte departe. Tot mă chircesc pe borduri. Mi-e rău. Maşina poliţiei se uită, mi-e rău, dar zâmbesc ca şi cum nu mi-ar fi rău, dar mi-e rău.


"O apendicită de 30 de ani, am venit s-o luăm."

În salon linişte, tumorile încearcă să adoarmă, uneori, la intervale neregulate se aud horcăituri. Dintr-un pat se ridică o mână timidă. "Cred că eu sunt" "Se pare că în seara asta rămânem împreună", doctorul pare foarte sigur, inspiră încredere, ca orice om foarte sigur.

Pe hol e plin de o familie de ţigani care-şi aşteaptă fiica să iasă din operaţie. "N-a venit prietena ta, do'n'şoară. Când se naşte bă fi-ta venim aici cu toată familia şi stăm trei zile, aducem de beut, haoleu, ce bine ar fi acuma să avem nişte seminţe, fumează domnişoară aici că nu e semn. Auzi dacă aş cumpăra un halat din ăla alb de la second-hand acuma şi aş umbla cu el pă aici pă holuri, aş intra pân' saloane şi aş întinde uite-aşa buzunaru'... Păi dă ce nu m-am făcut şi io doctor? Ce crezi do'n'şoară, mai durează, păi acuma ascultă şi băieţii nişte muzică, mai le întrebă dă una, dă alta, mai bagă un coniac." Urcă liftul şi ne uităm toţi deodată, iese cineva pe o targă, nu pare viu, m-aş fi speriat mai rău dacă nu-mi dădeam seama repede că nu-l cunosc. Cred că şi colegii mei de hol respiră uşuraţi, unu' din ei cântă: "M-am născut boier, sunt mare boier". Lângă ei mă simt ca şi cum m-aş uita la un meci în timp ce cineva e tăiat în apartamentul de dedesubt. De fapt salonul are balcon cu vedere la stadion, e un salon de reanimare, când sare tribuna la gol se crapă probabil geamurile şi se zguduie paturile.

Mini-jurnal de spital

Toţi bolnavii sunt mai bolnavi decât mine. Dacă mă întreabă cineva spun cu ruşine tipul operaţiei mele, o operaţie penibilă dacă mă gândesc la cât de căsăpite sunt toate vecinele mele de salon. Mă doare de crăp, dar mă gândesc din nou la vecinele mele de salon şi mi-e ruşine să mă doară. Locuiesc printre tumori şi viaţa se vede altfel de aici. Viaţa e ca o reclamă TV cu personaje fericite, peisaje minunate, zâmbete, râsete şi alergături.


Din cauza culorilor spitalele noastre au început să semene din ce în ce mai tare cu spitalele din filmele americane. Genu' ăla de seriale optimiste, cu doctori sexy, printre care un negru chirurg de succes şi câteva femei cu mari realizări în tratarea bronşitei asmatiforme la copii sau a pietrelor la rinichi, îmbrăcaţi în halate verzi sau albastre, mereu curate, preocupaţi de probleme morale grave legate de pacienţii lor. Asistentele au de obicei uniforme roz şi sunt foarte sufletiste, plâng pentru câte un bolnav preferat, îi ajută familia, în ciuda dramelor pe care le trăiesc şi ele, drame care înfloresc şi se destramă în spital alături de doctori, cu zâmbete aruncate printre perfuzii şi măşti de oxigen, cu strângeri de mână pe furiş într-o operaţie, cu îmbrăţişări emoţionante după o zi obositoare. În film totul străluceşte, pacienţii pe moarte sunt frumoşi şi surâzători, un cancer pare mai degrabă un pretext pentru o asistentă în roz să izbucnească într-un plâns cutremurător, iar lacrimile ei să mişte inima unui chirurg în verde, foarte profesionist şi dur, care se dovedeşte a fi un om sensibil, până la urmă. Nu vezi sânge aproape niciodată, dacă există el arată mai degrabă ca vopseaua lavabilă roşie care se curăţă imediat. Morţii nici ei nu prea apar în film, vedem cel mult o poză cu ei de când erau în formă, îmbrăcaţi într-un costum de baseball sau de majoretă. Moartea pare o simplă vacanţă, o absenţă mai îndelungată, aşa cum atunci când eram mică şi a murit domnu' doctor, bunicu' lu' Andrei, m-au pus să-i zic că e plecat în America. Cineva mi-a adus un halat alb. Nu prea se mai poartă nici aici, îi spun, au apărut şi la noi halate albastre şi verzi în culori pastelate. Doar că aici operaţii sunt aduşi pe targă foarte albi, goi, înveliţi cu un cearceaf pătat cu sânge. De fapt dacă te uiţi atent îţi dai seama că nu e sânge, seamănă mai degrabă cu lichidu' ăla lipicios de care-s acoperiţi bebeluşii la naştere. Dacă n-ar deschide puţin ochii la întrebările amabile ale doctorului nici n-ai zice că sunt vii. Îi pun în pat, goi, aruncă cearceaful verde peste ei, le trântesc pantofii sub pat şi pleacă. Sunt multe de tăiat într-o noapte.

- A trecut cumva?
- Nu, încă nu, aveţi răbdare. Sunteţi nouă aici?
- Cred că da, de când am venit n-a trecut niciodată.
- Asta nu înseamnă nimic. Poate aţi venit de fapt demult. Uneori nu trece. Alteori doarme. Oricum e bine că sunteţi aici. Rămâneţi cumva peste noapte? Mă puteţi duce şi pe mine de două ori la baie?
- Fetiţa mă întorci te rog şi pe mine pe partea cealaltă?
- Mamă, pune-mi şi mie papucii te rog. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate.
- Doamna asistentă, doamna asistentă, îmi schimbaţi şi mie perfuzia.
- Doamna asistentă vă rog, puneţi-mi şi mie vasul de vomat.
- Doamna asistentă mi-e greaţă, mă doare...
- Şi ce vrei dragă să-ţi fac, ţi-am dat calmant, ţine capu' într-o parte, mai într-o parte, aşa...
Şi linişteşte-te să dorm şi io. Dacă nu stă bărbată-tu cu tine io ce să-ţi fac? Hai încearcă să vomiţi. Uite cum vomită colegele tale de salon.

Rezervele sunt camere mici cu puţine paturi, pictate în culori calde, galben de obicei. Bolnavele de aici urmează să plece în curând sau deloc. Noaptea e linişte. Asistentele nu vin. Din când în când se aude un sforăit timid. Stau cu capul pe un birou, mai aţipesc. Am citit toate fişele bolnavelor ca să mai treacă timpul. În fişe sunt trecute boli, numere, câteva adjective: conştientă, răspunde la comenzi, alertă. Sus pe perete, în spatele unei perfuzii atârnă o icoană. Mă uit la ea şi mă năpădesc gânduri.
"Fetiţa, îmi pui şi mie plosca te rog?"

De când stau la balcon a venit primăvara. Au înflorit toţi copacii de jos, e unul înalt de tot, ajunge până la etaju' 7, într-o zi stăteau păsări în vârf.

Mini-jurnal de după spital

Fericire maximă. Am descoperit laptele Zuzu, lecturile, filmele, sunt fericită că m-am îmbolnăvit. Pot să beau litri de lapte Zuzu, să citesc tone de cărţi, şi să văd filme şi filme. Sunt din nou foarte fericită că m-am îmbolnăvit. Îmi trag prietenii de urechi pentru puţinul timp pe care-l au pentru ei înşişi şi le spun pilde din cărţi, pilde din filme şi pilde din laptele Zuzu. Pe una am făcut-o ieri să plângă pentru că i-am spus povestea unor sclavi care cărau bagaje şi la un moment dat s-au oprit şi nu mai vroiau să pornească cu nici un chip, nici cu vorba bună, nici cu biciul. Brusc au pornit, iar stăpânii lor uimiţi i-au întrebat ce s-a întîmplat, cum de-au pornit. Sclavii au spus:"Mergeam prea repede şi ne-am oprit puţin ca să ne ajungă sufletele din urmă."


PS: Bucăţile de jurnal sunt ale apendicitei de 30 de ani.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer