- Stăteam într-o zi în pat şi....
- De ce stăteaţi?
- Mă plictisisem.
- De ce în pat?
- În pat mă simt cel mai bine când mă plictisesc, mă bag sub o plapuma mare roşie, şi mă gândesc că toată lumea a dispărut.
- De ce roşie?
- E-o culoare care-mi place, dacă bate soarele şi mă bag sub ea văd doar o lumină roşie. Asta mă ajută să-mi imaginez că lumea n-a existat decât în capul meu şi dacă închid ochii pot s-o fac să dispară.
- Nu văd legătura. Sunteţi un artist.
- Nu cred.
- Păi altfel de ce aţi vrea să vă imaginaţi că lumea a dispărut?
- Mă face să mă simt mai bine.
- Aha. Continuaţi.
- În ziua aia nu îmi reuşea deloc experimentul.
- Care experiment?
- Ăsta cu lumea. Stăteam aşa, tot închideam ochii, sau încercam să mă concentrez pe lumina roşie, degeaba, era prea mult zgomot.
- De unde?
- De la nişte oameni.
- Şi?
- Şi mă tot foiam, devenisem foarte nervos. De nervi începuseră să se învârtă obiectele din cameră. Asta îmi plăcea. Totuşi, de la atâta învârtit mi s-a făcut cam greaţă. Atunci mi-au căzut ochii pe nişte ferestre de vis-à-vis, şi brusc totu' s-a oprit. Mă uitam şi nu-mi venea să cred ce fixe erau ferestrele alea. Le ştiam demult. Parcă niciodată nu stătuseră aşa nemişcate. Atunci m-a cuprins aşa o tristeţe. Nu mai puteam să mă uit la altceva, tot aşteptam să se întâmple ceva, să se mişte. Zile întregi m-am uitat la ele încontinuu, şi nimic, stăteau la fel de nemişcate, uneori adormeam şi visam că s-au deschis şi a ieşit la geam un bătrân cu ochelari cu lentile groase, sau o fată cu o busolă, sau un copil cu un motan, dar când mă trezeam mă întristam şi mai tare.
- De ce o fată cu o busolă?
- Întotdeauna, în ciuda educaţiei primite, am avut o imagine cam primitivă despre femei... Plângeam, vorbeam cu ele, le rugam să facă ceva, degeaba. La ferestre mă refer.
- Nu v-aţi gândit să aruncaţi c-o piatră în ele?
- Ce sens ar fi avut? Le-am făcut o poză. M-am gândit că, în fond, probabil întotdeauna o să fie la fel de nemişcate ca în poză, de-atunci o port tot timpul la mine, mă uit la ea destul de des, dar nu mai aştept nimic, ce pretenţii poţi să ai de la o poză?
- Şi experimentul?
- Tocmai asta e problema, când închid ochii acum văd ferestrele, sau poza, nu mai pot să-mi imaginez că nu există, le văd tot timpul. De-aia am şi venit, mă gândeam poate îmi puteţi da nişte pastile, când închid ochii să văd altceva, măcar, verde, de pildă, e o culoare plăcută, dacă roşu nu se mai poate.
14 iunie 1973, am împlinit 6 ani şi 4 luni şi 20 de zile
Azi m-am jucat cu Lulu mai multe jocuri. De exemplu am făcut concurs să vedem cine zice cel mai mare număr. Am început de la 4.
Eu: 4.
Lulu: 6.
Eu:20.
Lulu: 3 sute.
Eu: o mie.
Lulu: 13 mii.
Eu: 3 sute de mii.
Lulu: infinit.
Eu; 3 infinite.
Lulu: Nu e corect.
Eu: De ce?
Lulu: Păi nu poţi să zici 3 infinite.
Eu: Atunci nici tu nu poţi să zici infinit. Nu e număr. Dacă poţi tu pot să zic şi eu 3 infinite. Nu?
Ne-am certat. Eu aveam dreptate. Am vorbit şi cu bunica (care e profesoară de matematică). Dar Lulu nu mă crede. A început să plângă. Eu am plecat, deşi eram trist că Lulu nu mă crede şi plânge ca prostu'. Bunica mi-a zis că "prost" e un cuvânt urât, poate n-ar trebui să-l scriu în jurnal.
16 iunie 1973, am împlinit 6 ani şi 4 luni şi 22 de zile
Lulu a fost supărat şi n-a mai vorbit cu mine 2 zile. Azi, ca să ne împăcăm, i-am propus să ne jucăm de-a mama şi tata. N-am mai jucat niciodată jocu' ăsta, da' am auzit că e un joc frumos, mama şi tata se iubesc, asta e ceva frumos, zice bunica, fac copii, au grijă de ei. Lulu a zis bine, el e tata. Eu am zis că eu sunt tata, a fost ideea mea. Ne-am certat din nou. Lulu zice că trebuie ca cineva să fie fată ca să te joci de-a mama şi tata. Altfel n-ai cum să faci copii. Eu i-am zis că e doar un joc, putem să ne prefacem, Lulu n-a vrut. Mi-a zis că eu habar n-am că părinţii mei sunt divorţaţi. N-am înţeles ce vroia să spună, dar când i-am povestit, bunica mi-a zis că Lulu e rău şi nu mă mai lasă să vorbesc cu el.
20 iunie 1973, am împlinit 6 ani şi 4 luni şi 26 de zile
Am fugit de acasă să mă joc cu Lulu (bunica nu mă mai lasă), ne-am împăcat, l-am lăsat să câştige la zaruri, am aruncat fără să mă uit. Nu-mi pare rău, ştiu că oricând pot să câştig dacă mă uit atent, şi mă plictiseam fără Lulu, am hotărât să nu mai jucăm niciodată jocul cu numere sau mama şi tata.
Sunt undeva la mare. N-am să-ţi spun unde, nu are rost, îţi spun doar că aici e superb, am cunoscut oameni încântători, culţi, şi, deşi pare incredibil, poate, pentru tine şi concepţiile tale cam primitive, normali. Oameni educaţi, rafinaţi, care nu fac glume proaste la care numai ei râd şi remarci nelalocul lor, care ştiu să facă o femeie să se simtă apreciată, care ştiu când să râdă, când să fie serioşi, când să suspine. Da, sunt sigură că o să râzi, dar e minunat să fii înconjurat de oameni care pot să fie şi serioşi.
Ce să mă mai repet atât, mai bine iţi povestesc ceva care o să te lămurească, ceva din trecutul nostru comun.
Mai ţii minte când am fost atunci la munte cu prietenii mei şi tu te-ai închis 3 zile în cameră cu pătura ta roşie pe cap că nu te simţeai bine? Şi eu, vai, ce jenată am fost, nu mai ştiam cum să te scuz. Jucam rentz, pocker, mergeam la casinouri, luam cina în locuri superbe, mergeam în cluburi elegante cu muzică bună şi eu tot timpul singură, ca o femeie uşoară, câte am îndurat, câtă ruşine. Şi când "ţi-ai revenit", după ce le spusesem că ai avut o migrenă îngrozitoare şi zâmbeam fericită că totuşi te-ai întors, tu ai spus cu rânjetul tău necioplit, când ţi-au oferit icre: "de trei zile am diaree, doar nu credeţi c-o să pun gura pe aşa ceva! Nişte brânză de vaci nu este? Mariana, hai în piaţa să căutăm nişte brânză de vaci!" Şi când eu am luat-o la goană plângând ai început să povesteşti balivernele alea cu pătura roşie şi aşa mai departe.
Ţi-am acceptat toate astea mult timp gândindu-mă că eşti artist şi că e firesc să fii mai excentric, dar de ani de zile nu scrii nimic şi eu nu mai pot, am şi eu un suflet, şi eram foarte nefericită cu tine de fapt, îmi dau acum seama.
Nu vreau să fiu crudă, mai bine îţi spun direct, fiind sensibilă îmi caut justificări, dar poate că n-are rost, probabil dor şi mai tare. Am cunoscut pe altcineva. Un bărbat atent şi fin, aşa cum mi-am dorit întotdeauna, şi poet, poate o să auzi de el, momentan scrie texte pentru reclame, ce vrei, în ziua de azi trebuie să faci ceva să te descurci financiar, nu toată lumea e boemă ca tine, dar e foarte talentat, şi e un om de o sensibilitate copleşitoare.
Vreau să ne despărţim, asta e, îmi pare rău că totul se termină atât de dramatic. Sper să-ţi fie bine, nici nu ştiam cum să-ţi spun, eram oricum îngrijorată pentru că am auzit de la Lucreţia, care e prietenă cu psihiatrul ăla la care mergi, că i-a spus că ai mari probleme. Spunea că el crede că te droghezi, pentru că povesteşti de nişte vise ciudate cu culori şi ferestre, şi că probabil ai tendinţe homosexuale latente, că i-ai dat să citească un jurnal de când erai mic în care povesteşti foarte mult de un anume prieten Lulu. Sper să nu-ţi fac prea mult rău cu această scrisoare, să nu crezi că te abandonez, oricând ai nevoie de ceva poţi apela la mine. Sper să-ţi rezolvi problemele, ascultă de psihiatru, părea un tip inteligent, şi mai gândeşte-te la ce ţi-am spus. S-ar putea ca atitudinea asta a ta recalcitrantă, pe care o numesc necioplită, să fie tot un mod de manifestare al unor complexe mai vechi, mă gândesc, după ce am discutat şi cu Lucreţia. Lumea nu e împotriva ta, dragul meu, dar ca să te accepte trebuie să faci anumite compromisuri, doar nu vrei să trăieşti singur toată viaţa. Îţi face rău. În fond, toţi facem compromisuri, ştiu că urăşti cuvântul, dar dacă ai încerca să nu mai fii atât de egoist ai înţelege la ce mă refer. Te pup şi ai grijă de tine.
Cu afecţiune,
Mariana
Azi am reuşit să fac o instalaţie formată dintr-un bec şi o sonerie şi un buton. Când apăs pe buton soneria scoate un sunet ascuţit, dacă apăs lung, şi gros dacă apăs scurt, apoi se aprinde becul. Am montat-o pe verandă şi după ce eu şi Lulu ne-am jucat cu ea, am stat seara să vedem cum se adună fluturii pe bec. Am notat într-un caiet ce feluri de fluturi au venit, ce culori aveau, cât de mari erau, ce-au făcut. Cred că e jocul nostru preferat.
- Alo, alo, zi mai tare, nu aud.
- Bunică, te-am sunat să-ţi zic că sunt bine. Matale?
- Şi eu îs bine, cu bătrâneţile. Ce vrei, la 90 de ani...
- Te-am visat.
- Pe mine?
- Da, te-am visat într-o noapte. Eram la ţară, mă uitam cum se suie fluturii pe un bec, era şi Lulu.
- Băiatu' ăla pe care îl inventezi când te joci singur?
- Da. Eu cu Lulu alergam după fluturi şi tu ai zis să nu ne mai învârtim atâta pe lângă bec, să mergem pe câmp că acolo zboară fluturi mari pe elefanţi. Şi-am fugit, m-am urcat pe un elefant, şi încercam să prind fluturii mari. Era plin de fluturi şi de elefanţi. Al meu era cam greoi, da' era simpatic, ne-am împrietenit, mi-a povestit viaţa lui şi-am uitat de fluturi, când mi-am adus aminte era deja noapte şi multe stele, şi elefantul meu creştea din ce în ce mai tare, eram foarte sus şi mă miram că nu am rău de înălţime. Dup-aia m-am trezit.
- E bine că visezi. Ăsta e vis bun, nu e semn rău, să te mai rogi şi tu din când în când, că eşti cam necredincios, eu întotdeauna am crezut şi uite, am fost fericită până la vârsta asta. Şi niciodată nu m-am certat cu nimeni. Şi să nu mai vorbeşti urât, că e păcat de tine. Eşti sănătos?
- Dada.
- Daca ţi-e frig acolo noaptea să-mi zici să-ţi mai trimit o plapumă. Ce culoare vrei?
- Roşie.
