Plouă mărunt. Umezeala gri îmi încolăcește tibiile. Miros de suflet tânăr mă smulge din pat. Îmi pun iute halatul. Cobor, adulmecând. Ceainicul țiuie. Două felii de pâine zboară din prăjitor. Tresar, apoi râd singură de spaima mea. Pe fereastră văd balansoarul vechi, legănându-se. O fi bătând vântul? Ies pe terasă. Inspir adânc. Realizez că de-aici vine mirosul. Fug în dormitor, smulg ancora din piept și-o ascund sub plapumă. Ți-am lăsat pe noptieră niște ani. Mi-am luat inima. Să nu mă aștepți.
Ionuț Tuhoarcă
Stăteam pe tron și cântam un cântecel. Am văzut un păianjen atârnat de-un firicel. Am zis. Nu-l omor. E și el o vietate. Are familie. Copii. Rate la bănci. Și ce crezi că-mi face lighioana? Se dezechilibrează și îmi cade pe picior. Se sperie. Mă înțeapă. Șoc anafilactic. Targă. Viață trecută prin fața ochilor ca un spectacol de operă. O lumină. Mai stai. O doctoriță îmi explică. O doctoriță drăguță îmi explică. Blonduță. Domnule Pișicheru, dacă nu ajungeați la timp la noi, mureați. Ah, ce noroc.
Diana Cornea
Samuel nu avea voie la școală. Se trezea devreme și urmărea copiii din spatele geamului mâzgălit. Mama pregătise ceai și pâine prăjită. Samuel se cocoța pe laviță și mușca din pâine, sorbea ceaiul fierbinte și se îmbujora. Lua ziarul îndesat în gard și silabisea atent cuvinte. Avea patru ani. Socoti an cu an până îi dădu treizeci: dacă Dumnezeu există îl va căuta. În doi viața e mai bună. Chiar dacă, pe sârmă, te simți câteodată dezechilibrat pentru că unul are ceva mai multă minte, iar tu, cumva, o inimă cam mare.
