Moartea cerebrală avea să devină azi doar moarte. Pacienta e pregătită pentru prelevarea inimii. Doctorul strânge din dinți. Oare cât cântărește durerea asta? Începe ultimul drum către inima ei. Întinde palma. Bisturiu. Femeia încă e caldă. Și la fel de frumoasă. Foarfecă. Ochii și fruntea i se umezesc. O aude-n gând. Te iubesc, doctore. Îți dau inima mea pe veci. Pensă. Era nebună. Alerga desculță-n zăpadă. Dansa pe valuri. Nu aveai cum să n-o iubești. E gata, aduceți recipientul. Inima ei trebuie să bată din nou.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Aerul e ca plumbul, în jur mișună siluete de fum. Ies pe terasă. Muzica nu-mi mai bubuie-n creier și-n piept. Îi simt răsuflarea în ceafă. Cu dreapta mă-nlănțuie, cu stânga desenează cercuri. Întâi pe un sân, apoi pe celălalt. Mă topesc. Ce-i spun lui Micuțu? îmi șuieră-n ureche șerpește. Să mute marfa la altă adresă. Și să-și schimbe naibii SIM-ul ăla, îi zic printre dinți. Mă sărută. Știi când te doresc cel mai mult? Când ești acolo, îmbrăcată în negru. Mi te imaginez. Fără talgere sau sabie. Dar legată la ochi.
Răzvan Drăgoi
Avea un suflet de Miț Biciclist. Era copist, dar nu-i plăceau copii din afara cuplului copy-paste. Suferea de o mizantropie vagă, cu țâpurituri și strigături umaniste, la răstimpuri. Avea ceva din Eminescu, era o bancnotă cu chipul poetului, nepereche, fiindcă n-avea decât una. Starea de curvatură îl copleșea, ca pliciul de muște pe țânțar, dar cuconetul nu-i dădea nici pace, nici speranțe. Își dădea seama, frustrat, că e intrinsec la vorbă și hialuronic la mânie. Că el era Scorpion, nu Balanță.
