El e în dormitor. Plânge. Plânge băutura, de fapt. Ea spală peretele de sânge. A izbit-o cu capul să nu-l părăsească. Un ochi e roșu, verde, negru, celălalt umflat. Pe obraz e tatuată palma lui cu tot cu degete. Pielea pulsează și arde de la cureaua cu care a mângâiat-o. Te iubesc, iartă-mă, îl aude. Când? Poate, doar, în prima seară când s-au cunoscut. Îl privește. A adormit în propria vomă. Printre dinți, șoptește, ești a mea, te omor, cățea. Deschide ușa și trece pragul. Fără să întoarcă capul. În capot și papuci.
Arthur Ianoși
Când Mureșul își scuipă sufletele afară e semn că s-a săturat de moarte. Marin știe și-și trage pluta la mal. Își aprinde o mahoarcă și-l privește cum se învolbură, mai întâi mâlos, de zici că apa-i valuri de pământ, ca mai apoi să se liniștească și să înceapă magia. Să nu clipești. Mii de rusalii încep să danseze deasupra apei amintindu-i pe toți cei care s-au iubit și nu au reușit să fie împreună. Înflorește Mureșul, așa zice legenda. Două efemeride i se așază-n palma crăpată și se unesc pentru o zi. E pace acum.
Andreea Luise Stana
Se știau de opt ani, relația lor a fost mereu platonică. Până în noaptea aia. Drumul spre gară era lung, tramvaiele nu mai circulau, gerul nu avea milă. Mai aveau de mers 2 km când a prins-o brusc de mână. Ajunși în gară, s-au retras în sala de așteptare. Au stat acolo în tăcere, înfrigurați și-mbrățisați ca și cum au așteptat mereu momentul. Am vrut să te sărut, dar n-am avut curaj, i-a scris după ce a urcat în tren. Ea a citit, dar n-a răspuns. Când a ieșit din gară, încă îi tremurau mâinile pe telefon.
