De fiecare dată când scriu cred că scriu ultima oară, că după asta
n-o să mai am nimic de spus, nimic de scris. Singurul lucru pe care
l-aş putea scrie e secret. Şi totuşi mi se pare lucrul cel mai important pe care
l-aţi putea afla de la mine. Dar nu pot să
vi-l spun,
nu-l ştiu nici eu, e secret. Poate din cauza asta scriu. Încep să scriu la întâmplare sperând că până la sfârşit o să ţâşnească aşa din mine, fără
să-mi dau bine seama o
să-l exprim pur şi simplu. Poate dacă
ne-am opri, eu şi cei câţiva cu care vorbesc în gând şi
s-ar face linişte...
Schizofrenicii au impresia că li se lungesc părţi ale corpului. Am visat mai demult că aveam nişte mâini luuuungi şi fleşcăite, ca de marionetă. Fiind aşa fleşcăite nu mi le coordonam bine şi nu mă descurcam deloc cu obiectele din jur. Fiind aşa lungi puteam să le trimit să ia lucruri de foarte departe. Numa' că ajungeau aşa departe că nu vedeam niciodată ce iau, nu mă puteam hotărî, alegeam pe bâjbâite şi aşteptam de fiecare dată să se întoarcă să văd
ce-au apucat, dacă au apucat ceva, parcă aveam două undiţe...Am mai povestit asta, cineva
mi-a zis să nu mă îngrijorez, schizofrenicii păţesc asta treji,
nu-n vis.
Mi-a povestit de o fată pe care a
cunoscut-o într-un spital de nebuni... "O fată
dintr-un sat, veselă, roşie în obraji, doctorii o ţineau închisă, îi puseseră şi diagnostic «
început de schizofrenie». Io
m-am certat cu ei,
le-am zis nu vedeţi că
n-are nimic, eu am stat de vorbă cu ea...Peste o săptămână când
m-am întors fata mea fugea
uite-aşa dintr-o parte în alta a camerei. Îi crescuse un picior şi fugea să nu
i-l calce maşinile."... Azi mergeam pe stradă cu o plasă în mână. Mă întâlnesc de multe ori cu cineva care îmi dă o plasă şi nu pot
să-l refuz, deşi
nu-mi face plăcere. Mi se părea că mâna cu plasa e mai lungă şi cealaltă se scurtează din ce în ce. Mă speriasem. Mă şi gândeam: au început simptomele, am mutat repede plasa în cealaltă mâna. Era mai bine. Erau iar egale. Am mers aşa până a început să mă doară mâna,
mi-era frică să mut plasa la loc aşa că am
lăsat-o în dreptul unei porţi...
- Bună ziua.
- Bună ziua.
- Ce căutaţi?
- Am ajuns fără să vreau aici, în Nord...Cineva
mi-a spus că aici sunt artişti, ştiţi, şi eu aş vrea să devin.
- Da' asta nu e o meserie, nu se învaţă aşa ca... tricotatul. Ce vă face să credeţi că aţi putea?
- Am citit undeva că arta se naşte
dintr-un dezechilibru,
dintr-o neputinţă. Şi eu am probleme, ştiţi, în ultimul timp îmi cresc mâinile. Mă gândeam poate
m-aţi putea ajuta.
- Poate ar trebui să încercaţi mai degrabă la un cabinet. Ştiţi, nu toţi oamenii cu probleme psihice sunt artişti. Aveţi talent?
- Nu ştiu, mă gândeam că poate dumneavoastră
mi-aţi putea spune.
- A, vreţi să vă măsurăm talentul?
- Puteţi?
- Cu asta ne ocupăm. Noi creăm şi promovăm
branduri, în general tineri, altfel nu merită investiţia. Dacă vreţi poftiţi în biroul meu şi vă voi explica.
- Mulţumesc.
- Clientul vine şi ne roagă să îi creăm un
brand. Noi îl evaluăm din mai multe puncte de vedere, ţinem cont şi de părerile lui. Am creat oameni de ştiinţă, politicieni, chiar şi artişti, însă cu artiştii e mai greu... Nu poţi să ştii ce
e-n capu' oamenilor când e vorba de artă. Degeaba te chinui
să-i construieşti unuia
brand, vine altu' independent, face ceva spontan şi
ţi-a suflat piaţa.
- Şi dacă au talent?
- Ce e în fond talentul? Avem bineînţeles aparate de măsurat
iq-u, urechea muzicală, talentul la desen sau la scris, apetitul sexual, şamd. Dar testele astea le facem doar la început, ca să ştim în ce să investim. Dacă cineva are talent la scris o să aibă mai puţină nevoie să îi scriem textele, dar nici asta nu e sigur,
s-ar putea să sufere un blocaj la un moment dat, aşa că tot trebuie să avem o echipă pregătită.
-
Să-i scrie textele?
- Da, nu ştiaţi că aproape nimeni
nu-şi mai scrie singur textele singur? Sunt firme care se ocupă cu asta. Noi lucrăm cu o firmă foarte profesionistă din Oxford. Scriu multe tipuri de texte, mai ales discursuri, eseuri, articole.
- Poveşti, poezii?
- La poveşti, poezii nu prea se bagă nimeni, nu e cerere, cine mai cumpără poezii?
- Poeţii.
- Scrierea unui text costă destul de mult, dar le puteţi spune exact ce doriţi şi ei angajează pe cineva. Identitatea lui sau ei rămâne secretă, ca şi a dumneavoastră.
- Nu mă gândisem.
- Nu aveţi de ce să vă fie teamă, e legal. Universităţilor le convine să vină chinezi sau africani bogaţi
să-şi plătească şcoala, să dea şi eseuri bune, deşi nu ştiu o boabă engleză. Am auzit că lucrează şi profesori pentru firme din astea, e profitabil. Iar studenţii au opţiunea, dacă
n-au timp de şcoală sau
nu-i interesează că deja lucrează, să primească totuşi o diplomă. La fel e şi cu politicienii care
nu-şi pot scrie singuri discursurile
ş-aşa mai departe. Poate ar fi mai bine să vorbiţi cu ei. Oricum
mi-a făcut plăcere, vă mai aşteptăm pe la noi, dacă vă răzgândiţi.
- În legătură cu ce?
- A, păi
v-am spus, de artişti nu ne prea ocupăm, dar ca om politic sau om de cultură cred că aţi fi extraordinară,
sunaţi-ne şi preluăm noi tot, trebuie doar să vreţi, o să vă coste cam 1000 de lire la început, dar
credeţi-mă, merită investiţia. Nu ne deranjează că aveţi anumite probleme, ar putea fi o strategie de marketing excelentă, un om politic puţin nebun, dar intelectual, dă foarte bine, sau un moderator al unei emisiuni culturale cu o voce răguşită şi o privire uşor pierdută, păi oamenii ar crede că sunteţi de o mare sensibilitate...
Seara
s-au stins toate felinarele. Întâi a picat unu' verde
c-o lumânare mică de pe geam. A ars vreo oră, a topit plasticu' de care era agăţat şi a căzut de sus,
s-a împrăştiat pe podea
şi-a împroşcat cu ceară
până-n pat. Chiar stăteam mai devreme pe geam şi mă gândeam, cum ar fi
să-mi cadă acu felinaru' în cap? După
ce-am plecat am auzit în spate
bufff. Al doilea era cu bec, îl pusesem pe jos. Ardea frumos becu', lumina o floare indiană, stingeam toate luminile ca să se vadă doar lumina lui de jos în sus. La început
n-am ştiut de unde vine explozia,
dup-aia am văzut aşchiile becului.
S-a oprit curentu' în toată casa şi io am stat aşa în întuneric cu felinarele stinse, nu se auzeau decât copiii vecinilor cum spală maşinile părinţilor şi după o oră
mi-am aprins bricheta cu busolă şi am început să caut siguranţele.
La sfârşit se făcuse linişte, noi stăteam tăcuţi, eu şi cei câţiva cu care vorbesc în gând. Ascultam. Era târziu. Mă gândeam probabil urmează să aflăm ceva, aşa e de obicei la sfârşit. Îmi venea să fug, nu vroiam să aflu nimic. Dacă cumva aş descoperi din greşeală vreun secret... nu
s-ar mai putea numi secret,
şi-au rămas
ş-aşa atât de puţine... Da' nu auzeam nimic în afară de respiraţii şi presimţiri. Am stat aşa până a început să miroasă a ploaie. Atunci am deschis iar ochii.
