Sušÿi era morarul din capătul satului. Lucra singur, săracu'. N-avea pe nimeni. Stătea lângă vechiul dispensar. Din jos, pe unde trece râu ăl rapid. Mulți oameni veneau la el și luau făină d-aia bună. Chiar și preotul o folosea la cuminecătură. Cum ar veni, multă lumea a mâncat de pe urma lui. Și din comunitatea noastră, dar și de prin împrejurimi. Veneau, nu zic nu, mulți doar să guste. I se duse vorba prin zonă. Poate și asta l-a consumat. Cine știe? Și ziceți că ați găsit ADN uman în uruială?
Ionuț Tuhoarcă
Dacă ai ști câte picioare de bătrâni, am sărutat pe coridoare uitate. Miliarde. Se rugau să mai stea. Le șopteam Tatăl nostru. În gând. Le puneam palma pe ochi. Se duceau la Domnu. Veneau rude apropiate. Îndepărtate. Le aduceau pijamale curate. Cele vechi erau fleșcăite. Prin ploaie, cu o targă, câte doi, îi însoțeam spre morgă. Îi boceau ciori pe garduri. O bufniță-n vale. Cu jale. Ușori ca un fulg. O petală de floare. Ce e omul, măi frate? Dacă aș ști, ți-aș spune. Fârtate.
Monica Aldea
Colbul se așternuse pe cronici și nimeni nu-și amintea ce aprinsese gâlceava dintre Regatul de Miez și Tărâmul de Coajă. Poate începuse cu prima pâine scoasă din vatră. Ori cu primele spice secerate. Secretele brutarilor erau strașnic păzite. Cine încerca a trece cu o pâine în ținutul vecin, plătea cu viața. După o iarnă grea, molima și foametea au lovit Regatul de Miez. Din Tărâmul de Coajă, fiul cel mic al împăratului trecu hotarul cu o pâine. Iar aroma grâului copt risipi ura și aduse pacea.
