În adolescență eram cam visător și ai mei, oameni pragmatici, m-au dus repede la un psihiatru celebru, să corecteze defectul. Doctorul m-a pipăit, m-a ciocănit și m-a întrebat cum dorm, iar apoi, cu aer preocupat, m-a bătut pe umăr și mi-a zis: depresie, domnule. Și de atunci mi-am trăit depresia cu stoicism, fără să mă împotrivesc sorții. Doar acum, când sunt bătrân și nevolnic, m-am gândit că poate psihiatrul greșise. Pe ultima sută o ard pe hedonism și să dea naiba ce-mi mai place. Clar: psihiatrul s-a înșelat.
Andra Toropoc
Îi stăruia în creier glasul soției care urlase la telefon că nu mai vrea, că-i la capătul puterilor, că are în casă un monstru care o mușcă de sâni. Copilul lor, adică. De când născuse era agitată, dar azi fusese mai rău, a țipat că va termina cu toate și-apoi n-a mai sunat. S-a îngrozit, a ieșit din birou, a gonit spre casă cu inima bubuind, a auzit plânsul, s-a năpustit în cameră și-a ridicat bebelușul din pătuț. A oftat ușurat. Biletul l-a găsit mai târziu, după știrea cu femeia ce se aruncase în fața metroului.
Adriana Patroi Miu
În orașul de unde vin eu oamenii știu exact câte zile au de trăit. Le notează pe tăblițe și le poată la gât. Drămuiesc totul cu grijă. Averea și-o măsoară în minute și în prieteni, de aceea, nu se îmbogățesc niciodată. Nu se bucură exagerat, conștienți fiind că viața este scurtă, dar nici nu sunt triști întru totul: înainte de ultimul lor apus, ei își îmbrățișează familia și plantează în fața blocului un copac pe ramurile căruia le înmuguresc amintirile. Este o adevărată plăcere să te plimbi primăvara pe străzi.
