Când o văd așè, cu curu la deal, mă și stroșește, tăt tăt tăt mă-nervez și io, și nu-nțăleg, că batăr de-aș înțălege, nu mi-ar părea rău. Nò amu ce-i, Șofronică, ce-i baiu? M-am făcut de mândră mninune în tăt satul și tăt nu-i oblu? Nimnica, n-am nimnica, dă-m' pace. Ioi, nimnica, serios? Mă faci psihic, fomeie, ce-i, zî drept? Nò bine, nu mni-i bună, mni-i mare și mă face grasă. Și nu-i roz. A, ioi, da' tu vrei să te-mbrăci cu ie, n-ai bugăte hane? De lună n-am. Las c-o duc înapoi, sòrele ei de lună.
Elena Fermuș
Adesea își potolea foamea cu resturi din tomberoane, dar nu făcea asta când soarele lumina. Sub razele lui mișunau tot felul de oameni. Mulți ar fi râs-o. Își împărțea umilința asta amară doar cu luna din cer. O lua cu ea deasupra capului și mergea în cartierele bogaților. Știa bine că ei aruncă la gunoi toate mofturile din frigider, să facă loc la altele. De-acolo-și umplea în voie sarsanalele, și nu, nu doar pentru ea. Într-un bordei rece așteptau trei suflete calde, mult prea înfometate. Oare luna știa să plângă?
Nicolae Popescu
În parc, el o ține de mână. Îi spune: uite, ne uităm la stele, tu închizi ochii, eu te sărut, devin îndrăzneț, tu nu te opui, facem nuntă mare și doi copii. Apoi. El se oprește. Ea îl îndemnă: e foarte romantic pân-aici, ce se întâmplă apoi? Certuri de la bani, rutină, neînțelegeri, bolile părinților, ale copiilor, lacrimi, dezamăgire, despărțire. Groaznic, zice ea, nu vreau așa, plec. Și eu. Pleacă în direcții opuse, fac trei pași. Ea se întoarce: până ne despărțim, nu vrei să privim stelele și să devii îndrăzneț?
