Ea îl înghionti râzând, apoi îi sărută în fugă locul de pe braț unde îl înghiontise: ia spune, dar nu fă nicio analiză, nu calcula matematic posibilitățile, nu te gândi că atâția alții au promis-o: mi-o dăruiești mie? El își închise ultimul surâs în clipa deja trecută, inima i se frânse de durere pentru ce va urma, dar spuse da. Apoi ucise toată colonia și îi presără deasupra pletelor blonde, ca în joacă, praful selenar, cum ai scutura o creangă de vâsc de Crăciun. O sărută, pierdut. Acum e a ta, zise.
Arthur Ianoși
Când eram mic, dar suficient de mare cât să ies la joacă nesupravegheat, mama îmi zicea mai tot timpul, fix în pragul ușii, că dacă ies cu hainele călcate o să pot alerga mai repede și negociam așa, vreo cinci minute, până cedam, mi le dădeam jos și așteptam cu nerăbdare, în chiloți, să fie toate la dungă, încercând s-o grăbesc sub pretextul că o să facă copiii echipa fără mine, ea se enerva, mă amenința că-mi ia stelele de pe tavan, eu mă făceam că plâng și totul se termina cu un sărut pe creștet. Ce n-aș da.
Titela Durnea
Sunt vecini. Locuiesc într-un cartier napoletan cu aromă de vanilie, într-un imobil situat lângă Via Toledo. Îi unesc insomniile. Le au cu o frecvență egală cu cea a fazelor lunii. Consumă barbiturice. Multe. Efect zero. Doar mersul la ralanti. Că le arde motorul de dorul unui pui de somn. Îi vezi coborând și urcând trepte. Exercițiu bun pentru existență. Se întâlnesc uneori pe acoperiș. Privesc la lună. Luna privește la ei. Sau la pisica neagră ce se cațără nonșalant pe burlanul ruginit. Miau.
