Eram la a treia întâlnire și îi cotrobăiam prin ascunzișuri în timp ce soarele lumina suprafața lunii atât de tare încât vedeam steagul american fâlfâind, iar de acolo lumina bătea direct în parbrizul mașinii în care mă chinuiam să înscriu. Uite ce frumoasă e, o aud. Da, e frumoasă rău, mormăiam în timp ce molfăiam sfârcuri. Oprește-te. Zi-mi ceva frumos. Lună, tu, stăpâna mării, am zis, sarcastic, cu gândul la un 69. S-a enervat: du-mă acasă. Pe a lumii boltă luneci, aproape am urlat, dar vraja se risipise.
Siranuș Hakobian
În orașul ledurilor infinite, lumina era puternică și constantă. Cerul înstelat, așa cum era descris în vechile cărți de astrologie, se regăsea răsturnat în acest oraș luminos: colo era barul Carul mare și mai în deal era casa Venus, cu o faimă îndoielnică. Când i-a lovit nenorocirea, uriașa pană de curent, locuitorii orașului luminos orbecăiau panicați prin noapte: o față severă, plină de cicatrici, apăruse deasupra lor. Așa ceva nu mai văzuseră, poate și pentru că uitaseră să privească cerul, spre o lună inutilă.
Daniela Toader
Seara, când mă retrag în bârlog, mi-e cel mai greu. Singură, străină, departe. Îmi dau lacrimile de dor. Strâng din dinți. Strâng între pleoape. Lacrimile. Amintirile. Deschid jurnalul și notez: mi-e poftă de chiftele cu sos. O să treacă. 5,7 milioane de români trăiesc departe de casă. Ei de ce pot și eu nu? Îmi lipesc fruntea de hublou și oftez. Pământul devine din ce în ce mai mic și dorul de casă, din ce în ce mai mare. Număr în gând distanțele. Un an lumină, doi ani lumină. Apoi adorm.
