În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus nouă romane. Cel mai recent: Tarot la Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Ultimul ziar, Singurul lucru care contează, Jazz, Mlaștina căpcăunilor și Umbre și lumini - toate textele aici.
*
În dimineața zilei de 4 octombrie 1996 am intrat pe poarta unității. UM 02525. Eu de unde să știu că era o unitate de piloși? N-aveam de unde. Dintre cei 24 de colegi din pluton, numai doi nu dăduserăm șpagă ca să ajungem acolo. Gabi și cu mine. Piticu și Mustață. Am devenit imediat maeștrii budelor, dă-i și freacă, dă-i și spală, în timp ce colegii noștri huzureau, că și ofițerii tot piloși erau, nu-i deranjau cu nimic, nici instrucție, nici aplicații, nici teorie, nici măcar înviorarea de dimineață - nimic! Viață. Pentru toată lumea, în afară de Gabi și de mine. Numai că, după o vreme, în unitate a fost detașat domnul maior Corbu. Care n-avea pile. Pe cale de consecință, a-nceput să facă armată cu noi. După prima aplicație, Neluță și-a pus un picior în ghips (n-avea nici pe dracu, evident), Dodel a fost numit de către comandant "responsabil pe partea cu calculatoarele" (adică se juca cât era ziulica de lungă, din moment ce "calculatoarele" aveau camera lor separată, în care nu călca nimeni, că ofițerii se temeau: le era frică să nu apese pe ceva, ca nu cumva să se strice!), iar Cara s-a internat la București, la psihiatrie, după ce s-a plâns că "visa urât". Pe mâna domnului maior Corbu rămăseseră 19 piloși, Gabi și cu mine. Iar atunci a început într-adevăr stagiul militar. Singurul ordin pe care ni-l dădea Corbu suna așa: "Faceți ca mine". Tot. Curățatul armamentului și echipamentului, alergările, târâșurile, gimnastica, cățăratul pe frânghie (cu noduri și fără noduri), ieșirile în aplicație, gărzile, tot. Și l-am urmat toți, piloși și nepiloși, fără să pățim nimic: abia în armată își dă omul seama de resursele inepuizabile pe care le are, de fapt - și nu știe, nu e conștient de ele. Corbu avea atunci 45 de ani, noi 25. Ne era rușine să nu ținem pasul cu el. Rușinea a fost forța care ne-a făcut să ne forțăm limitele, iar după ce fiecare dintre noi s-a pomenit că se depășește pe sine... a fost foarte mândru. Vorbesc serios. Pare copilăresc, dar e adevărat: "faceți ca mine".În cadrul proiectului Ficțiuni Reale, cineva (un coleg de scris, cum ar veni), m-a numit un "nimurici". Adică un neica-nimeni. Argumentul era: cine este acest Buzea, de-și permite el să ne dea lecții nouă? Trecând peste formularea jignitoare ("nimurici"!), argumentul rezistă. Cine sau ce îmi dă mie dreptul să...?
Răspunsul mi l-a dat, mură-n gură, domnul maior Corbu, acum aproape trei decenii: "faceți ca mine". Cât timp mă bag la bătaie alături de voi, cât timp scriu și eu un flash din ăsta, la fiecare temă propusă de Răzvan Penescu, nu am nevoie de niciun fel de carte de vizită. Nu că mi-ar lipsi, dar zic. Bun, am predicat destul, haidem înapoi la treburile noastre: "Și-acum, bărbați, un fier și-un scut!":)
Ultimul ziar
1. Mic, bătrân, cu mustață de rocker și dor de familia lui din Craiova, nea Aurică e singurul care nu râde de mine că am liceul și muncesc pe șantier. Azi am săpat amândoi un șanț de parcă ne-am fi lungit groapa. Ești ca băiatul meu, îmi zice în pauza de prânz, după care mă omenește cu un LM roșu lung și deschide Cotidianul. Citește serios, ca din Biblie și fumează fără să scoată țigara din gură. Bre, ăsta e de săptămâna trecută, îi spun. Știu, dar e ultimul, îmi răspunde nea Aurică, acum apare doar online. (Tudor Voicu)
Text curat, rotund, amar, complet lipsit de imaginație. Motivația locului întâi: autorul a ieșit din carapace. În viață e recomandabil să te ții deoparte (intelectualii cu intelectualii, auricii cu auricii), dar în literatură nu merge. E nevoie de culoare, e nevoie de limbajele mai multor categorii sociale, e nevoie de oameni vii, de "fotografie". Iar oamenii vii nu stau la discuții cu intelectualii ("am liceul") până nu-i văd la muncă. Nu mi-a dat nimeni învățătura asta. Am deprins-o singur.
2. Citesc a nu știu câta oară ultimul poem. De nouă ani îmi cumpăr porția de fericire de la chioșcul vechi din capătul străzii. Un ziar în care găsesc săptămânal o poezie. Nu mă interesează politica, evenimentele sociale, sportul, nici imobiliarele. Am nevoie ca de aer de acea poezie. Ieri am găsit chioșcul închis, rafturile goale. În fața ușii zăvorâte am început să plâng. Acum sunt nevoită să îl caut pe poet. Am ajuns la ușa lui și am bătut: Știu, nu ne-am văzut de 20 de ani, dar, tată, te rog, îmi spui o poezie? (Monica Bologa)
Foarte bun, emoțional, bine "așezat în teren", unul dintre cele mai bune texte Bologa. Aș schimba "Am ajuns la" cu "Ajung la"; tot restul textului e la prezent, de ce să folosești acolo perfect compus, Monica dragă?
3. Împărțise toate ziarele și se îndrepta agale spre casa, când a văzut-o. Vrăjit de frumusețea și delicatețea cu care nu era obișnuit, nu a avut pace până când tânăra profesoară repartizată la școala din sat i-a zis da la primărie. Copiii le-au crescut, s-a mai școlit și el, dar nu putea scăpa de sentimentul că-i e inferior. Așa că a început să-și piardă zilele cu prietenii de pahar, iar ea-l aștepta resemnată în casa pe care o construiseră amândoi. Boala ni l-a răpit demult pe tata, dar mama încă-i așteaptă ultimul ziar. (Dana Popescu)
Aș numi textul ăsta "icră de bildungsroman", dar nu de asta i-am dat locul trei. Ci pentru că o văd pe fiică-mea în Dana Popescu: și eu am complexe de inferioritate față de nevastă-mea. Diferența e că, așa cum o cunosc, n-o să mă aștepte pentru "ultimul ziar", după ce-oi trece arma pe stânga: e sătulă de "ziariști" ca de mere acre.
4. Nu-i plăcea să citească, dar titlul i-a sărit în ochi. S-a apropiat, a smuls ziarul și a rupt-o la fugă. După colț, pe o bancă, a citit. O tânără de 22 ani, dependentă de heroină, și-a sufocat mama care adormise, sfârșită de oboseală după ce o veghease, în sevraj, timp de o săptămână. Apoi i-a luat ultimii bani și și-a luat doza de heroină. Dacă asta a putut, eu de ce nu? s-a întrebat tânăra. Nici nu era prima dată când își mințea mama. Ce n-ar fi făcut pentru câțiva bănuți, așa că a plecat spre casă, gândindu-se. (Daniela G. Pătrașcu)
Mor de poftă să aflu la ce se gândea tânăra în drum spre casă! Mooor! Deci, textul și-a atins scopul. Nu asta e literatura? "Substanța" care te stârnește să vrei mai mult? A, nu. Aia-i heroina, scuze.
5. Vă învăț, da' io n-am ziare. Scânteia, da? Am zburat până la șase, nu mergea liftul, am aruncat ghiozdanul și am fugit sus pe bloc cu câte am găsit în debara. După mine Neluțu și gemenii Popa. Mișu s-a lăsat așteptat. Ne-a pus întâi să rupem ziarele în fâșii. Ochii ne licăreau de fascinație. Răsuceam stângaci șantiere, pionieri, vizite în Africa și producții record. După vreo trei ore de tras vârful cornetelor prin salivă pentru retușul final, mi-au ieșit. Mișu era un zeu, i-am jurat credință. Urma să poștim țeava. (Sonia Ungureanu)
Îți accept jurământul de credință, Sonia Ungureanu. Dacă ești cuminte și furi pentru mine bănișori din poșeta mamei și din portofelul tatălui, te învăț cum se fac cornetele cu bold. Iar dacă umbli și la damigeana din boxă când sunt ai tăi plecați sau stau pe la cozi, promit să te inițiez pe mai departe: crăcan cu invizoace!
5. (Ex aequo). S-au cunoscut la grădiniță și s-au certat pentru toate jucăriile. În generală s-au certat mai puțin. În gimnaziu, Ramonei îi creșteau merele sub tricou, iar Mihai învățase să-și folosească mâna dreaptă. Liceul a adus prima întâlnire, primul sărut și primele mângâieri. Facultatea a dezvăluit secretele trupului. A fost urmată de nuntă și săptămâna de miere. Au ales să meargă la munte și să viziteze peștera în care au rămas blocați. Dă-mi ziarul, i-a strigat Mihai din beznă. E ultimul, și eu va trebui să mă șterg. (Bogdan Mihai Bati)
Uite cum strici un text, Bogdane! Uite așa, cu izmenelile tale de fată mare! Alea nu-s mere, mă, ăia-s "sâni", "sânișori", "ispite" sau "rodii"! Doamne, tânăruților, că greu mai deprindeți mersul... în plus: de ce n-ai dat numele peșterii în text? Ce, numai voi clujenii știți ce-s ăia Apuseni?
6. Prin 2010 sau 2011, nu mai țin minte exact, ne cheamă onor' conducerea unității la redacție, ne convoacă solemn, dacă e să fiu mai precis. Am venit toți, ca niciodată. Copii, închidem șandramaua, a zis Doru, ne-au cumpărat rechinii ăi mari, asta e, ce să faci, n-ai ce să faci, hai băieți să bem o bere, să ne luăm la revedere. Ne-am pupat cu muci, ne-am semnat pe ultimul exemplar din Academia Cațavencu, am plecat la băut. Peste câteva zile apărea primul număr din Cațavencii. (Mihai Buzea)
Singurul lucru care contează
1. e să te iubească mama-soacră. De aceea, vorbește cu folos. Nu uita să-i lauzi coafura broccoli, rețeta de pandișpan, glumele de precupeață. În schimb, fii surdă și mută atunci când te bârfește la tot poporul. Nu te lupta cu dânsa, că nu vei reuși să scapi lesne de sub stăpânirea otomană. Doar așa, prin stăruință, virtute și sfințenie te vei mântui. Definitiv. Pe deasupra, vei avea nesperata șansă de-a te mărita cu fiul ei drag și de-a deveni mamă surogat pentru un individ în vârstă de 35 de ani. (Mira Wolf)
Fără "otomană". N-am râs, Mira. Deloc. Nevastă-mea m-a cerut abia după ce-am împlinit 45 de primăveri, ca să fie sigură. Și tot și-a luat leapșa mare.
2. Rochia asta e perfectă. Îmi vine mănușă, cum s-ar zice. Ah. Să nu uit mănușile. Mă întreb care ar fi mai potrivite? Cele scurte cu strasuri sau cele lungi până la cot, cu năstureii cât bobul de cafea? Le iau pe astea lungi. Sunt mai de efect și dau bine cu rochia. Dresul negru. Neapărat cel cu dungă. Și voaleta cu pene. Pantofii? Pantofii. Dacă îi iau pe cei cu toc cui o să mi se pară slujba un chin nesfârșit. La cât dureazăăă. Mai bine, să vadă lumea că sufăr. Doar e prima dată când sunt văduvă. (Ligia Dumitrescu)
Libertatea, Ligia? Asta vrei să spui? Ăsta e singurul lucru care contează? Hm. Nu zic că nu-i așa, altceva zic: ai habar de ce ce-am dat textului tău locul doi? N-ai, de unde să ai. Pentru că Bogdan Răileanu, de-aia! În romanul "Teoria apropierii" are un inubliabil personaj feminin, practic singurul personaj feminin cu adevărat mare, din toată opera lui. Ghici care era numele personajului, Ligia dragă!
3. Alarma mă aruncă din pat, iau copilul pe sus, îl spăl, îl îmbrac, ieșim din casă, îl las la grădiniță, fug la birou, stau opt ore cu ochii-n hârtii, iau copilul de la grădiniță, ajungem acasă, fac o ciorbă și niște șnițele, copilul desenează castele, mâncăm, spăl vasele, facem baie apoi ajung la momentul pe care-l aștept toată ziua: ce poveste vrei să-ți spună mami în seara asta? Cu un cățeluș, te looog. De trei ani inventez povești, le am în cap când lucrez, când fac sarmale, când bat cuie. Restul sunt detalii. (Monica Bologa)
Le ai în cap și nu le scrii! Bravo, Monica! Aplauze! Flori nu vrei, bis-uri, chemări la rampă? Aud? De ce nu le scrii, mă rog frumos? Uite, viața mea este exact ca a ta, doar că la mine e vorba de șase ani, nu de trei (din 2019, că atunci am imigrat în Belgia). Dar - dar! - spre deosebire de tine, doamna mea, eu pun mâna și le scriu! Că dacă nu eu, cine? Că dacă nu tu, cine? Asta să ai în cap, nu hârtiile de la birou!
4. Băi, tot ce contează e să nu întrerupeți jocul, ați înțeles? Milu îl atinse pe Geo cu degetul, ăsta îl pișcă pe Toni, care îi dădu un bobârnac Monei, de se strâmbă de usturime, și ea dădu mai departe o palmă lui Vlad, de-i sună scăfârlia, așa de bine se lipi. Vlad trase un șut în poponeața Cocuței, care începu să se smiorcăie, dar toți strigară să nu se oprească, și ea exact asta făcu, luă un băț și îl croi pe Milu, care începu să plângă, însă fusese ideea lui și dădu mai departe. Nu se opreau, plângeau și loveau. (Ana-Maria Butuza)
Foarte, foarte bine, Ana-Maria, sunt tare mulțumit! Ai avut curaj, ai ieșit din cutiuță, te-ai pogorât în lumea fără milă a băieților, ai scris, ți-a ieșit. Ăsta e singurul lucru care contează, doamnă!
5. Te-ai născut într-o junglă, în care trebuie să-nveți să trăiești. Totul este scris în cărți, pentru cine poate să priceapă. Cel mai sigur este să fii permanent suspicios, în gardă. Nu te lași înduplecat nici de ființe inocente cu scufiță roșie, oricât de înlăcrimați ar fi ochișorii, oricât de blândă ar părea bunica, cu părul alb și plăcinte îmbietoare la cuptor, nici de mămici cu iezișori și ugere pline cu lăptic, că te vei tăvăli și vei arde în flăcările iadului. Tot ce contează este să rămâi în viață, pui de lup. (Yuka Brevi)
Habar n-am cine ești, Yuka, dar da. Ăsta e codul după care am trăit de când mă știu. În afară de moarte, totul este recuperabil. Și de timp, dar asta vei afla la vârsta mea. Bravo, voi fi de-acum încolo cu ochii pe tine!
5 (Ex aequo). Au trecut douăzeci de minute. Deschid Whatsapp. Două bife. A ajuns mesajul meu. Dar nu l-a citit. Încă nu l-a citit. Poate că e ocupată. Sau poate că am devenit eu prea insistent. Sau e doar indiferentă. Sau doarme. Sau face duș. Sau poate că n-are nici un rost. O să mă uit mâine dimineață la telefon și pun pariu că nici atunci n-o să fie albastre alea două bife. Mă uit la mesaj. Recitesc. Țin degetul apăsat pe mesaj. Options. Delete. Coș de gunoi. Delete for everybody. Cause everybody hurts. (Florin Piersic Jr)
Înnebunesc, deci înnebunesc, mă dau cu capul de pereți, mă sinucid, mă operez estetic! Așa îmi face mie Selma, dar exact așa: șase luni trag de ea ca s-o scot la o limonadă, la o înghețată, la o amandină, la o orice - iar ea nu-mi deschide neam mesajele whatsapp! Ce-are, domnule, cu mine? Later edit: aud c-ar fi un loc în București unde se servește ciorbă din burtă de nisetru; poate asta vrea, și nu știe cum să-mi spună? Ce spuneți, maestre? Ăsta să fie baiul? Adică: singurul lucru care contează... să fie o strachină de ciorbă?
6. Să bei și să fuți, a zis Bobi, banii, a zis Calu, sănătate, că-i mai bună decât toate, răcnea Samo care o luase tare pe vodcă cu diazepam pisat, dragostea, a zis Angel care urma să treacă prin trei divorțuri în următorii 20 de ani, mie mi-ar plăcea să mă car dracului din țara asta, oricum și cum, a zis Stomăcel care acum e-n pușcărie pentru trafic de droguri, și tu, băi pulă?, m-a-ntrebat Titiloy. Făgă, am spus, acolo mi-ar plăcea să mor, în Făgă, pe poteca de creastă, mai sus decât toți. (Mihai Buzea)
Jazz
1. La câteva luni de la necazul meu mă sună o amică. Scumpo, nu te-am căutat, n-aveam habar ce să-ți zic, eram șocată. Nu ieșim la o cafea? Înduioșată, accept. Doi pupici în aer, ne așezăm și-ncepe, cum ți-e? Dau să răspund și mă-ntrerupe, nu grăi, știu, mai bine-ți spun eu câteva chestii teribile. Cu improvizații acustice-n ton, detaliază despre soacră, rimel, șef, cizme și dentist. O urmăresc calmă, căutând să par interesată. Termină brusc, vai ce târziu e, musai să plec, te mai sun. Mai să uit, condoleanțe iubito. (Cecilia Fofiu)
Perfect. Locul întâi fără discuții. Text-școală pentru flash-fiction. Sunt primul care să iau notițe despre cum se scrie flash-fiction, citind iar și iar acest text - ceea ce vă sugerez și vouă. Să învățăm nu este rușine! Să ne-admirăm buricul, aia-i rușine!
2. În ultimul an o cărase la toate chefurile și bețiile cu prietenii lui de doi bani. Se lăuda cu ea, ce femeie de casă e, în timp ce neisprăviților ălora le curgeau balele măsurând-o cu ochi împăienjeniți de alcool ieftin. Cel mai tare o dezgusta când plătea lăutari să-și rupă arcușul la masa lor. Închise ochii și făcu o recapitulare. Căsnicia lor se transformase din vals în manea. Fani, dujmani, Dubai, parai. Lăutarul o fixa cu ochi sticloși. Îi veni să vomite. Înșfăcă poșeta și țâșni pe ușă. De azi va improviza. (Sonia Ungureanu)
Fără "ieftin". Atât. Nu am ce cârcoti, în rest.
3. Trompeta lui Miles Davis răsună lângă tigaia-n care sfârâie scăricica. Pricop încearcă să prindă ritmul pe șoldurile prinse-n șorț. Ar bea bere, dar îl așteaptă Gilda cu Moet, rață caramel, lenjerie fină. Alt nivel, nu doar de bloc. I-a promis nevestei, Vera, că pregătește masa, să-l lase apoi să iasă cu băieții, cică. Din sufragerie, aude vocea lui Zavaidoc. Apoi, pe-a Verei: cine mă puse pă mine, să fac casă lângă tine. Pric aruncă șorțul, deschide ușa, se prinde-n horă cu Vera. Gilda și Miles pot să aștepte. (Nicolae Popescu)
Textul are un clou extrem de interesant: Gilda. Hai să cugetăm oleacă: Gilda se încurcă c-un bărbat însurat, de condiție socială net inferioară, căruia îi pregătește numai răsfățuri (culinare, bahice, sexuale). Care bărbat ce face? Improvizează. Cu cine? Cu nevastă-sa. Pe-o piesă de Zavaidoc (?!). Când vă mai îndrăgostiți, doamnelor, luați iarăși la lectură acest text. E o lecție despre cum "improvizează" bărbații; nu numai în dragoste. În orice fac ei, că nu fac prea multe.
4. Pe Jazz i l-a lăsat cineva la ușă lui Dan. Deși mereu îi plăcuseră câinii, i se păruse prea mare bătaie de cap să aibă unul, dar cu corcitura aia mică n-a avut încotro, l-a iubit de când l-a văzut. L-a numit Gogu și câinele nu prea răspundea la nume, până într-o zi când erau în parc, Gogu fugea fericit după niște raze de soare, o turistă l-a văzut și i-a zis lui Dan: Look at all that jazz, this dog must make you really happy. S-au trezit cu Gogu lângă ei, ca și cum s-a auzit strigat, și Jazz i-a rămas numele. (Iulia Biro)
Text care ar fi putut fi! Accentul cade pe Gogu, nu pe americancă și pe sexul cu care sperăm că l-a îmbiat pe Dan (dar despre care noi nu aflăm nimica-nimicuța). De ce, Iulia, de ce?
5. Aranjat șnur s-a oprit la intrare. Privea în gol și avea umerii căzuți. Ceva îl apăsa. Dar îi străluceau toate decorațiile de la piept. O masă de 2 persoane vă rog. Sunteți însoțit? Nu. Singur. În fața scenei vă rog. De băut? Dublu. Sec. Cu gheață. Altceva? Încă unul, la fel. Poate e prea tare muzica. Mai aduceți unul vă rog. Vă deranjează lumina? Mai bine aduceți toată sticla. Sau una neîncepută, de fapt. A lăsat scrumiera plină, toate decorațiile pe masă și ultima lui sută de dolari, bacșiș. Saigon, aprilie 1975. (Bogdan Sebastian Burjan)
Aș scoate doar propoziția "Ceva îl apăsa", care, în loc să-i facă bine textului, îl strică. Aș pune niște virgule în fața "vă rog"-urilor alea, dar atât. În rest, textul m-a uns la suflet și m-a făcut să trec pe shortlist un nume nou-nouț: Bogdan Sebastian Burjan.
5 (Ex aequo). A trebuit să mă orientez, cum ai mei nu aveau bani de pianină și nici de ore particulare, canto ce să mai vorbim, v-am mai zis, bani irosiți, că Ăl de Sus mi-a dat glas, dar nu și voce, deci, eu nu știu să cânt, da' cânt tare, cum ar veni. Mai era varianta cealaltă, cică artă, mai găseam vreo doi de alde mine, simplu, o ardeam ca la Ikea, astea îs notele, vi le aranjați voi, că sunteți intelectuali și elitiști, da' riscam să mor de foame grav, așa că am mers la nea Bursuc și m-a făcut om și pe mine. (Tina Dublea)
Nici eu nu știu să cânt, Tina, dar cânt tare și lumea nu se prinde. În lumea noastră, a impostorilor, acesta este singurul lucru care contează, crede-mă!
6. Aurelian Țolescu este ofițer, sunt absolut sigur de asta, chiar dacă nu-i știu nici gradul, nici funcția, nici unitatea și nici arma, dar nu contează, că nu asta voiam să spun. Voiam să spun că atunci când aveam o descompletare în echipament mă duceam la maiorul Luca de la intendență și-i ceream efectul care-mi lipsea, iar el îmi spunea că militarul improvizează. Am sabotat robineții de subsol și buda ofițerilor a rămas fără apă. Păi, nu? Militarul improvizează, domnule maior. (Mihai Buzea)
Mlaștina căpcăunilor
1. Chiar există, mami? Chiar există. Unde e? Știi povestea cu Pinocchio? Cum erau păcăliți copiii să meargă pe insula plăcerilor și acolo se transformau în măgari? La fel și la noi, există un fel de insulă unde toți sunt experți, toți își arată viețile perfecte, vacanțele, hainele scumpe, buletinele și chiar chiloții. Apoi încep să se certe între ei. Își spun lucruri foarte urâte, pe care nu au curaj să și le spună în față. Încet-încet, totul se umple de noroi, oamenii se schimonosesc și rămân așa. (Oana Jindiceanu)
Perfect. Luați seamă la Oana și la textul ei, voi cei ale căror texte au ratat tema asta: Mlaștina Căpcăunilor este un LOC. Fizic sau virtual, dar un loc, un loc unde se întâmplă ceva. Ce? Asta ar fi trebuit să imaginați voi în texte. Dar n-ați făcut-o. Repet, subliniez, accentuez și insist: un loc, o acțiune, niște personaje. Flash sau ne-flash, orice fel de fiction are nevoie de aceste elemente. Punctum.
2. De ce mi-ai luat din țigări? răcni taică-su. Fumezi, mă, la zece ani? și-i plesni un dos de palmă peste față de-l lipi de perete. Nu fumez, se auzi printre sughițuri. Le duc la școală, să nu mă bată, șopti frecându-și obrazul. Cine te bate, mă? urlă iar taică-su. Zi-mi-l mie. Cine dă-n tine? A lu' dom' primar dă. A, da? Păi să-ți dea, că ești prost ca mă-ta care te-a făcut. Învață să te bați, nu te mai smiorcăi. Uite, așa se bate, și-i dădu un pumn în piept, de-l aruncă pe jos. Prostule, ieși afară și închide ușa. (David Brescan)
Da. Just. Copilăria poate fi o Mlaștină a Căpcăunilor. Splendid, David! Splendid!
3. În întunericul din subteran, ortacii sfărmau roca și o încărcau în vagoneți, la lumina lămpilor cu carbid. Hur, hur, ieșeau la suprafață, scârțâind, ruginiți, până în flotație, unde își descărcau povara minereului. Dar, într-o zi, digul decantorului a cedat sub presiunea șlamului, care se adunase ca un blestem al muntelui. A luat-o la vale, înecând orice urmă de viață. În câteva zile, nu se mai vedea decât turla bisericii din sat. Diminețile, valea e învăluită într-un abur gros. E sufletul morților, spun bătrânii. (Ana-Maria Butuza)
Chapeau bas, Ana-Maria, draga mea! Nu m-aș fi gândit în veci: iazul de decantare ca Mlaștină a Căpcăunilor! Pentru cei mai tineri și mai puțin informați: în noaptea de 30 ianuarie 2000, digul iazului de decantare de la Bozânta a cedat, iar apele Someșului, Tisei și Dunării au fost contaminate cu cianură, de fapt cu cianuri (mai multe minereuri metalice erau exploatate acolo, pe lângă cele aurifere). A fost o catastrofă de foarte mari proporții, băgată desigur sub preș, că asta era (și este?) treaba presei: să ia bani ca să tacă. Reportajele costă. Șpaga este dulce și moca.
4. Cu lacrimi în ochi, se întoarse să fugă. Învățătoarea îl prinse, îl apucă iar de ureche și-l trase atât de tare, încât căzu pe parchet. Toți râseră de el, amețise, dar nu se sperie. Lunea, Miercurea și Vinerea aveau mate, Doamna se cam încurca și ei râdeau. Doamna se răcorea pe Chiță. Rareș îl poreclise așa, de la Păduchiță, că era micuț și neîngrijit. Lui Rareș, Doamna nu-i făcea nimic, că ta-su era doctor. Doar când începu să-i curgă sânge din ureche, Chiță se sperie, o să-l ducă mami înapoi la centrul de plasament. (Sorin Rizeanu)
Școala ca Mlaștină a Căpcăunilor, pentru copilașii săraci și fără pile. Bun, Sorine, sunt foarte mulțumit de text!
5. Pur și simplu nu-mi pasă ce spun cei care mă știu sau cei care nu mă știu. În fața lui Dumnezeu știu că NU din vina mea a ales acest drum. Am făcut tot ce mi-a stat în puteri să aibă un acoperiș, haine, hrană, școală și nu numai. Cu vorba bună, lacrimi sau ceartă, am încercat să-i explic că NU e bun drumul pe care l-a ales, că nu se distruge doar pe sine, ci și pe noi, cei care o iubim. Orice i-aș spune, mă învinuiește că i-am dat viață. NU vrea să se ridice din hidoasa mlaștină a drogurilor, și doare groaznic. (Daniela G. Pătrașcu)
Ăsta nu e text, Daniela. Ăsta-i jupuirea unui suflet de mamă. Sau de tată :(
6. I-au spus că e doar un mic compromis, să închidă ochii puțin, că e dosarul unei pile a conducerii, ce contează că locul nu e conform, dăm avizul de funcționare și gata, oricum, ai să vezi că nu se va întâmpla nimic, nu va cădea cerul pe tine, iar la următoarea avansare te avem în vedere. A clipit puțin mai lung și l-au avut în vedere și la următoarele compromisuri, aducându-i mereu aminte de cele dinainte. Devenise prizonierul propriei munci. Abia târziu l-au avansat. Spre zona de nerespirat a mecanismului. (Fabiola Stoi)
Nu aleg șase texte la o temă, dar prea m-a-ntristat Daniela, așa c-am pus în selecție și textul Fabiolei, ca să pot face pe grozavul, pe criticul și pe "îndrumătorul" (?!). Narațiunea mi-a amintit de ce-mi povestesc la bere amicii care și-au croit cariere în administrația publică, și care - oare de ce? - sunt bine de tot pe panta alcoolismului. Unul a și murit (RIP, Felipe, dragul meu!). Aș fi scris "zona fără întoarcere" în loc de "zona de nerespirat a mecanismului". De gustibus!
6 (Ex aequo). Pe vremea când într-un târg de provincie se construia câte un bloc pe săptămână, maidanul nostru de joacă se umpluse de gropi mari pentru fundații, umplute parțial de ploile de vară. Eu și cu vărul meu ne visam în aventurile Cireșarilor și ne-am făcut o plută din trei scânduri. Am coborât într-o fundație și am pus-o pe apă. Ne-am suit și am plutit vreo 5 secunde trezindu-ne intrați în mocirla fundației, până la gât. Acasă, mătușa și unchiul ne-au scos din cap aventurile și ne-au pedepsit cu probleme de matematică. (Aurelian Țolescu)
Parcă ați decupat din "Cântecul păsării de plajă", domnule Țolescu. Nu e rău textul, dar Ganea a scris deja un roman; v-a luat fața, cum se zice acum.
7. Ei vin aici ca să se bălăcească în noroi, așa ca Shrek? Iubita, cam tot ce e la televizor e poveste, că d-aia-i televizor. Dar Shrek e de-adevăratelea și vorbește, tati! Mike Myers vorbește, iubita, nu Shrek. Cine e Mike Myers, tati? Un om din Canada, iubita. Cum sunt gâștele, știi? Cele negre cu alb. Cele egiptene sunt mici, cu piciorușele roz, iar cele canadiene sunt mari, cu piciorușele negre. Vezi? Le place aici, la bălăceală. Și căpcăunii, tati? Doar e Mlaștina lor! (Mihai Buzea)
Umbre și lumini
1. Noaptea, în club, totul este altfel. Îmi place să le privesc fețele, modificate de sclipirile globului în cele mai neașteptate feluri. Alex stă la bar, cu un pahar de vodcă în mână. Tricoul alb de la Prada îi scoate în evidență bronzul. Pe canapea, trei fete povestesc, iar una dintre ele îl privește îndelung. Strălucește. Mi-aș dori să fiu acolo, în locul său. Mai târziu îl întâlnesc la baie. Țeapăn în fața oglinzii. În jur, șervețele mototolite, urme albe pe marginea chiuvetei. După un timp, se întoarce zâmbind. (Dorin Vasile)
De unde are Alex bani de cocaină, Dorine? Asta vreau eu să știu. Generația mea n-avea bani nici cât să treacă strada, iar acum tânăretul are de solar, de Prada, de club, de coco... de unde, domnule, de unde?! E clar. Am pierdut pasul.
2. Locuiam la etajul 5. Bloc nou, cartier muncitoresc. Când ploua, ajungeam la școală numai glod. Ai mei au ales școala din cartierul vechi. Au făcut bine, călătoriile cu tramvaiul m-au călit pentru viață. Și zilele când se lua curentul. 5 etaje urcate în beznă adâncă, la orice oră. Nicio fereastră pe casa scării. Mâna dreaptă pe perete, mâna stângă pe mâner. Dau cu ghiozdanul, dacă e. O dată m-am întrebat cu voce tare ce etaj e. Trei, a rostit întunericul. Știu sigur că eram lângă ghenă: puțea de vedeam luminițe. (Anca Chimoiu)
"Dau cu ghiozdanul, dacă e" - am murit de râs! Așa făcea și soră-mea, exact așa. Anca, vezi că ai de dat o bere; nu pentru locul secund acordat textului tău de aici; nu. Știi tu pentru ce! Nu zic mai mult, să nu se prindă ăștia.
3. Apa îl prindea în vârtejuri, brațele îi amorțiseră, luna din ceruri rânjea batjocoritor. Știa că nu se poate opri și continua să înoate. În spate, pe mal, mișunau umbre. Umbre de oameni și umbre de câini. Fascicule de lumină se plimbau pe luciul apei, încoace și-ncolo, într-un dans straniu. Când a auzit gloanțele clipocind, a început să taie apa cu o repeziciune nebănuită. Ajuns pe țărmul sârbesc, a sărutat pământul și a plâns. În țara umbrelor lăsată în urmă rămăsese un om de carne. Soția, însărcinată în opt luni. (Carmen-Ecaterina Ciobâcă)
M-a-ntrebat nevastă-mea, după ce ne-am uitat amândoi la filmul Anul Nou care n-a fost: auzi, mă, ce erai tu dacă nu cădea comunismul? I-am răspuns în clipă, ca-ntr-o bătaie de cartier: securist, frontierist sau alcoolic. Păi, ești, mi-a zis ea.
4. Întâi îi auzea cizmele venind spre cameră, apoi scârțâitul ușii. Când avea curaj să se uite spre el, îi vedea doar umbra propagată ca un monstru negru pe perete. La început încerca să se prefacă că doarme, înțelesese însă că nu așa funcționează lucrurile. Cu o apăsare scurtă pe întrerupător umbrele inundau camera și toate luminile dispăreau. Ea strângea păpușa și se pregătea pentru rușinea și durerea ce aveau să o țină trează ore bune. Mereu gol, se urca în pat și îi șoptea că asta fac toate fetițele cu tații lor. (Sara Ungureanu)
Aș scoate "ca un monstru negru", "ore bune" și "Mereu gol", dar atât. Textul este foarte bun. Nu te laud, Sara, știi și tu c-ai scris bine, că ți-a ieșit. Celorlalți le predic: fraților, nu mai fugiți de subiecte grele! Literatura nu este despre cosițele Albertinei și nici despre fluturașii ei din stomac! Albertina e-o tâmpită, să nu uitați asta. Și, nu, dragii mei. Nu mi-e frică de Fulaș.
5. Știu că ai 14 ani, Matei, dar lasă-mă o oră măcar să-mi amintesc de tine copilaș. Erai atât de drăguț. Hai să facem umbre de animale pe pereți - te distrai maxim. E cam târziu, mama, mi-e foame și mi-e somn. Uite, dragul meu, am făcut un iepure. Mda, frumos. Acum e un cal. Minunat. O broască. Spectaculos. Un câine care latră. De excepție. O rață. Excelent, chiar îmi doream să văd o rață pe pereți. Ce vrei să mai fac, puiule? Auzi, mamă, nu mai bine faci tu o pizza, că și-aia îmi plăcea când eram mic. (Roxana Catana Tarhon)
Foarte, foarte bună vocea lui Matei, foarte vie, se aude perfect: "Frumos. Minunat. Spectaculos. De excepție. Excelent, chiar îmi doream să văd o rață pe pereți". Dacă nu-mi amintea cu atâta forță de biata maică-mea și de eforturile ei disperate de a nu mă lăsa să cresc, îi dădeam textului un loc mai bun. Regret, Roxana.
5 (Ex aequo). Lelea Ucă urcă greu treptele luminate de soare pînă în podul casei, să scoboare nuci pentru cozonacii de Crăciun. Lumina cădea în rază groasă pe mijlocul scîndurilor, întețind întunericul din colțuri. Deodată își făcu semnul crucii și-o trecură toate apele. Dintr-un ungheț, patru ochi o priveau lucioși. Și fași, Arghirîțo colea pi-ntuneric? Pti, bîtu-ti-ar Șil di Sus, iar alîptezi copchilul așila cari mîni-poimîni îi dau măsălili șeli noi șî mustețili? Ti duc la popî, sî ti dezlegi di necuratu'. (Sanda Vaideș)
Aici e material, e cărniță, este blubber! Arghirița este dependentă, am înțeles corect? Mă bate gândul, da, mă bate, mă bate! Dacă însuși Neagu Djuvara a scris un roman porno, acolo la Niamey, eu de ce să nu scriu unul, aici la Bruxelles? Cine știe, poate-așa oi ieși din sărăcie, că mi s-a acrit. Pornachele vinde!
6. Asta-i partea proastă, le explică bătrâna, că tu nu-i vezi pe ei, în timp ce ei te văd pe tine. Nu vezi nimic, doar un gol mare, întunecos, stomacul chitului, dar ei sunt acolo și se uită la tine ca la butelie. Nu e loc. N-ai loc de greșeli, de bâlbe, de lapsusuri, de mișcări în minus sau în plus, de tuse, de strănut, de mâncărime, de nimic. Scena poate fi un eșafod, copii, sau un podium. Pe noi, lumina ne face orbi. Cât timp joci, ești bufniță în crug de zi. Ei o ascultau, smirna. (Mihai Buzea)