Din oraș în oraș, din femeie în femeie, viața îi fusese o goană după plăcere. Își umpluse fiecare clipă cât putea de mult, cât să nu rămână, cât să nu se întrebe. Când a venit pandemia, parcă l-ar fi prins ceața în mijlocul unei intersecții neluminate, noaptea. Nu era sigur încotro ar trebui să meargă, nu putea nici să stea. Închis în camera închiriată în grabă, din orașul fără nume, în care plănuise să stea doar preț de o femeie, și-ar fi tăiat capul, numai să scape de gândurile care îl ajunseseră din urmă.
Nicolae Popescu
Mărgelatu și Buză intră într-o cârciumă. Aproape imediat, sunt aruncați afară pe fereastră. Cioburi, tăieturi, colb pe uliță. Cei doi se ridică și sar pe caii apăruți ca la comandă. O ceată de arnăuți gonește după ei. Urmărire, focuri de pistol, unii mor, nu Mărgelatu și Buză, că s-ar termina filmul. Doar un călăreț mai e pe urmele lor. Rămân fără gloanțe și se opresc la somație. Stau cu mâinile atârnate în aer. Arnăut șef Velisar sunt, de la fiscul cârciumilor. Mă, voi când plătiți rachiurile alea dă pă caiet?
Ana Maria Dobre-Nir
Pe câmpiile imaginate, un cal alb galopa, călcând pe flori ce se sfărâmau într-un praf sufocant. În șa, un cavaler rătăcit, cu ochii goi, purta un cap de fum mov. Deodată, calul se opri brusc, scurmând pământul. Din crăpături țâșni o viță aurie, care se încolăci pe picioarele lui, încercând să-l tragă în adânc. Cavalerul râdea și își întinse mâna spre viță, murmurând cuvinte stranii, ca rugăciunea unui sifilitic, convins că acolo se află poarta spre cer. Cei care îl urmau, hipnotizați, se aruncară în prăpastie.
