Şi ce dacă?

Nimeni în atelier. Nimeni în afară de mine. Şi ce dacă?

Şi ce dacă profesorii sunt nemulţumiţi de noi? Ce-mi pasă? La ce bun? Afară e toamnă. Şi ce dacă...? Ce-mi pasă că e toamnă? Au trecut atâtea toamne, vor mai fi atâtea toamne. Cad frunzele. Se desprind din teiul de vizavi, una câte una, gravitând pentru scurt timp în aer, apoi lăsându-se să alunece în jos, în spirale largi... Naiba să le ia, naiba să le ia pe toate. Ce-mi pasă mie?
"Ce faci singură?"

Mă răsucesc şi îl privesc. Închide uşa în urma lui încet, de parcă ar dormi cineva în apropiere.
"Nu sunt singură."

Priveşte în jur bănuitor, cu ochii îngustaţi, dar nu comentează. Ţine în mână o bucată de şmirghel.

Trece de mine şi începe să frece peretele.

După operaţia de apendicită, arată foarte slăbit, cadaveric.

Mă ridic să plec. Nu-l plac pe Bogdan. N-am vorbit niciodată cu el şi nici n-am de gând. De câte ori îl văd, îmi vine să-i strig "n-am nevoie să cunosc lumea ta infectă, prietenii tăi infecţi, viaţa ta infectă!". Genul ăsta de om este. Sau genul ăsta de om sunt. Vreau să-l fac să dispară cumva. Deşi nu cred că-mi pasă.

Nu fac doi paşi, că mă împiedic de-o găleată cu var. Uitasem că e acolo. De fapt sunt peste tot, aşa că ar fi greu îmi amintesc asta. Nu mi-am făcut hartă. Îmi privesc pantofii, murdari de alb, şi mă enervez. Apoi privesc în jurul meu. Şevalete strânse în mijloc, dulapuri acoperite de ziare, cutii cu materiale murdărite de var, mape cu planşe umede.

Zice:
"Dacă m-ai ajuta, am termina mai repede. Totul ar fi la fel cum a fost."

Continuă să şlefuiască pereţii cu bucata de şmirghel. Îl privesc câteva secunde, apoi izbucnesc:
"Nu vezi că tu eşti singurul care lucrează la asta? Tu şi profesorul."
"Da, dar acum eşti şi tu aici."
"Nu pentru mult. Unde s-au dus ceilalţi, acolo o să fiu şi eu. O să ne distrăm, o să mergem într-un bar, o să râdem, o să ne simţim bine. O să bem bere, o să ascultăm muzică. Ce sens are să zugrăveşti atelierul ăsta împuţit? Cui îi pasă? Era foarte bun şi înainte! Oricum nu trece mai nimeni pe-aici."

Nu răspunde. A descoperit o denivelare care-l preocupă. Insistă acolo. Priveşte din toate unghiurile. Nervoasă, încerc să scutur varul de pe pantofi, dar este inutil. Exact ce-mi trebuia. Să atrag atenţia, să fac pe toată lumea să mă privească. Să merg în bar cu pantofii aşa, să vorbesc cu ceilalţi având pantofii aşa, să ascult muzică cu var pe pantofi. Mă aplec să-mi şterg pantofii cu o bucată de ziar. Mă dezechilibrez, ţinându-mă de marginea unei planşete. Planşeta alunecă şi face un zgomot infernal în cădere. Tocmai de o planşetă m-am trezit să mă ţin! Şi mă aflu acum cu faţa în jos în var, iar lacrimile îmi năvălesc în ochi, iar eu încerc să le cenzurez. Am căzut în var. Şi ce dacă? Cui îi pasă?

Bogdan vine şi se aşează turceşte la capul meu. Îl privesc, stând în continuare pe burtă. Caută ceva în buzunar şi scoate.
"Nu ştiam că fumezi."
"Nu fumez", spune aprinzându-şi ţigara.

Mă ridic în genunchi. Îmi analizez hainele. Dezastru.

Bogdan trage un fum, apoi îmi întinde ţigara.

O iau şi trag şi eu un fum. Apoi i-o dau înapoi şi scuip tutunul care mi-a rămas pe limbă. Răsuflă adânc, încurcat, apoi începe:
"Sunt foarte mulţumit de mine. Nu-mi pierd deloc timpul, fac exact ceea ce-mi place. Nu mă plictisesc niciodată. Vin aici în atelierul acesta, îl ajut pe domnul profesor să cureţe pereţii. Nimic nu poate să-mi facă mai multă plăcere decât asta. Înţelegi?"

Îl privesc. Chipul său palid rămâne calm. Nici măcar nu zâmbeşte. E greu să mi-l imaginez stând aşa în faţa mea şi spunându-mi lucrurile astea. Ciudat, dar aşteaptă să spun la rândul meu ceva. Ochii lui exprimă toată această uriaşă aşteptare.

Îmi dreg vocea şi spun:
"Eu am nevoie de linişte! Am nevoie de singurătate. Nu doresc să mai văd mutra nimănui, nici măcar a mea proprie. Doresc pur şi simplu să stau, să stau aşa, în prostie, să-mi las mintea să plutească aiurea. Doresc să fiu lăsată în pace de toţi şi de toate."

"Asta ştiu", zice.

Îmi întinde din nou ţigara, suflând fumul în lateral.
"De aia ţi-am şi dat asta."

Privesc ţigara din mâna mea. Îmi vine să râd. Ciudat, dar dintr-o dată simt că plutesc, că lumea a devenit dintr-odată sublimă. Îmi simt obrajii fierbinţi, un derapaj în mine, degaj prin piele, de peste toată suprafaţa corpului, un abur călduţ, sunt aproape sigură, ca şi cum ceva ţâşneşte din mine înspre în afară. Starea aceasta de beatitudine mă face să mă simt în stare de orice, iar asta e minunat. Cu toate acestea afirm:
"Totul e o prostie. Zugrăvitul atelierului, standardele profesorilor, veşnicele critici, veşnica nemulţumire. Toţi sunt nişte imbecili, totu-i un mare rahat, cu toţii sunt nişte rahaţi."
"Şi eu sunt un rahat", zice, "Uite, stau aici şi put."

Îmi ia ţigara şi trage din ea.
"Hai, şi acum la treabă!"

Mă ridic automat şi iau un şpaclu. Totul se învârteşte cu mine. Hainele îmi sunt albe de var, palmele îmi sunt albe de var, pantofii îmi sunt albi de var, iar eu mă îndrept spre bucata de perete pe care mi-a arătat-o Bogdan cu un gest. Zâmbeşte acum, privindu-mă, iar ochii lui sunt calzi. Zâmbetul său se împrăştie peste tot. Îmi întinde din nou ţigara. Se frige, căci a rămas doar un ciot. O scapă pe jos. O calcă cu talpa. Îşi şterge palma cu arsura de dosul blugilor, apoi începe să frece peretele perseverent.