Manuel trânteşte somnoros telefonul, se bagă la loc în pat şi îşi trage plapuma peste cap.
Manuel (mormăie de dedesubt): Ce noapte, puteam să jur că mă duceam la mătuşa, şi uite că de fapt... n-am mai păţit niciodată, mă plângeam că nu mai visez nimic şi acuma... s-o fi stricat catalizatorul? Da' el n-a fost niciodată programat pentru vise lucide.
Manuel (frecându-se la ochi, se va comporta tot timpul ca şi cum nu-i vede, mormăie pentru el): Nu, nu, nu mă mai păcăliţi voi, ştiu bine că iar visez. Totuşi am să desfac asta să nu mă mai deranjeze.
În timp ce Manuel desface firele soneriei, cei trei tineri stau în prag, vorbesc, uneori latră, miaună şi orăcăie, destul de rar, iar aceste sunete le vor ieşi din gură parcă fără să vrea, ca nişte sughiţuri. Rafael e îmbrăcat în câine, Julio în pisică, iar Carlos în broască şi va face oac mai ales când spune titlul cărţii lui Manuel. Cu ei mai e o fată îmbrăcată în gorilă. Pe tot parcursul piesei ea nu va vorbi decât cu Manuel, în rest va scoate doar mici oftaturi delicate, nespecifice unei gorile.
Rafael: Hola, Manuel, ce făceai, dormeai? La ora asta? Nu credeam că şi tu ai ajuns să (se întrerupe la fel ca Manuel, apoi continuă să spună altceva ca şi cum tot timpul ar fi vorbit despre acel altceva)... ay, Manuel şi ce chefuri dădeai altădată, mai ştii petrecerea aia... phuuuu, petrecerea aia când Marialuiza a sărit pe fereastră?
Gorila oftează.
Manuel: Cât o fi ceasul?
După ce a desfăcut firele soneriei Manuel se întoarce gânditor în cameră şi se aşează în singurul fotoliu, un fotoliu alb diform care seamănă cu un nor. Ceilalţi intră şi ei şi se răspândesc prin cameră. Julio se aşează pe pervaz şi îşi aprinde o ţigară, se uită concentrat sau îngândurat afară. Rafael se aşează la picioarele fotoliului lui Manuel, Carlos se aşază într-un mini-scaun cu rotile şi se învârte vesel cu el, lovindu-se din când în când de mobile sau aparate. Fata îmbrăcată în gorilă se aşează stingheră lângă o gură de aerisire şi continuă să ofteze încet.
Julio (indiferent, privind pe geam): A sărutat-o bătrânul, d-aia a sărit biata fată, uite, acuma se face că n-aude, a început iar să povestească...
Rafael: Nu-i adevărat. Şi măcar el are ce povesti. Nu ca alţii care se cred scriitori.
Julio (nervos): Ce-ai zis? Ce-ai zis? (calm) M-aş ridica să-ţi ard una da' ai noroc, mi-e prea lene.
Carlos: Ei, nu vă certaţi acuma, e păcat, oac, doar am venit la Manuel.
Manuel (acelaşi joc, dar ca şi cum şi-ar fi auzit numele): Uneori nu mai ajungeam săptămâni întregi acasă, dormeam pe la alţii, în fiecare seară în altă parte, mâncam stafide înmuiate în pastă de bambus, aşa nu mă mai supăra stomacul, sau uitam, stafidele înmuiate în pastă din rădăcină de bambus produc uitare. Şi atunci asta ne doream noi. Să uităm. Să trăim în fiecare zi ca şi cum ar fi prima, numai aşa putem fi fericiţi, le spuneam, dacă uităm şi o luăm în fiecare zi de la început.
Julio: Bine, da' aşa n-ajungi nicăieri.
Rafael: Şi dacă ţii minte unde ajungi?
Manuel: Nu contează dacă alegem în fiecare zi aceleaşi lucruri, le spuneam, important e că le alegem, că ni se par de fiecare dată noi, pline de viaţă.
Julio: Dacă nu uiţi? Păi măcar ţii minte că o să mori.
Rafael: Eu nu uit asta niciodată.
Julio: Poate că tu nu, da' el nu vezi că până şi acuma...
Rafael încearcă să protesteze, dar e întrerupt de Manuel care îşi continuă povestea.
Manuel: Pe-atunci locuiam într-o fostă casă părăsită, vreo 20, atunci am înfiinţat partidul, nu ştiam ce nume să-i punem la început. Nu vroiam să ştie prea mulţi de el, ne era frică să nu ne creadă comunişti, să nu ne interzică, ceea ce s-aşi întâmplat mai târziu când... (se întrerupe singur)
Julio (ironic): Trebuia să fii cinstit şi să-i spui simplu "Manuel". Discipolii tăi aşa au şi înţeles. Rafael toată ziua când îl auzi zice "Manuel", parcă e singuru' nume pe care-l ştie, ce singuru' nume, singuru' cuvânt, Manuel în sus, miau, Manuel în jos, miau, Manuel a zis, miau, Manuel a făcut, miau, mai ştii la început, nici nu ne cunoscusem bine, m-ai sunat şi m-ai ţinut o oră la telefon să-mi povesteşti cum l-ai întâlnit pe Manuel?
Rafael (murmură ceva urât, apoi): Măcar eu am ce povesti o oră.
Julio: Mai bine ai tăcea. Decât să vorbeşti despre lucruri care nu există.
Rafael (se ridică foarte enervat, îl ia de guler pe Julio, urlă): Ce? Ce-ai spus, repetă, repetă, nu există? NU EXISTĂ? Asta ai spus?...
Marialuiza (îmbrăcată în gorilă, iese din colţ şi are cu totul altă atitudine, dialogul dintre ei e din alt timp, e în povestea lui Manuel, prima ei replică pare că se adresează unui alt Manuel decât cel prezent): "Manuelito, e simplu, de fapt suntem pe-o insulă pe care am venit ca să uităm, ca să putem sta toată ziua să uităm liniştiţi, să nu ne deranjeze nimeni. E frumos pe insulă, e bine, numa' să nu ni se facă urât, mai bine îi mai chemăm şi pe alţii, să fim mai mulţi, mai puternici, ne facem un partid, îi spunem "Insula".
Manuel (continuă singur): Io am obiectat. Eram foarte îndrăgostit. "Nu" (alt ton), i-am spus uitându-mă în tavan, mi-era ruşine să mă uit la ea, "nu uita Marialuiza că deşi conceptul de uitare e poate cel mai important şi mai original din ce avem noi de spus, totuşi el nu e legat în mod fatal de ideea de insulă ca loc al uitării, uitarea n-are legătură cu spaţiul şi cu locurile, uitarea e doar în minte"
Marialuiza (adresându-i-se direct): Scuză-mă, Manuel, dar eu mă gândeam la "insula" ca la o metaforă... nu ca la un loc anume.
Manuel (adresându-i-se prima dată direct, cu pasiune): Scuză-mă Marialuiza, dar metafora e ceva foarte vag...
Marialuiza (indignată): Ştiam că asta o să spui, nici nu m-aşteptam la altceva, voi, oamenii de ştiinţă, nu prea înţelegeţi metaforele.
Manuel (scoate jignit o cărticică pe care scrie "Comori Zen" şi citeşte): "Mintea nu e de căutat într-un loc anume, ea e asemenea urmelor lăsate de păsări pe cer. Zenrin".
Marialuiza se apropie de el şi se uită cu afecţiune, dar Manuel continuă singur.
Manuel: Am vorbit toată noaptea, eram foarte fericit, cred chiar c-o iubeam, era singura care ştia să-mi continue frazele, cred că nici nu şi-a dat seama de asta vreodată, avea impresia că mă întrerupe. Şi eu mă gândeam: Ce bine ne coordonăm! (pauză, se ridică şi începe să se plimbe, caută o brichetă, îşi aprinde o ţigară imaginară, rămâne o vreme cu bricheta aprinsă în mână) În timpul nopţii a căzut curentul, se întâmpla des acolo, nici apă nu aveam, ce ne păsa, mâncam o stafidă şi uitam, nici nu ne mai dădeam seama, am stat toată noaptea la lumina unei brichete. Dimineaţă am convins-o, am convins-o că aveam dreptate, că "Insula" nu e un nume potrivit, că nu exprimă ce vrem noi... da, am convins-o să-i spunem Partidului "Insula şi Bricheta" (spre Marialuiza) "Îţi mulţumesc pentru discuţia asta minunată".
Marialuiza: Nu, Manuel, eu îţi mulţumesc, nici nu ştii cât m-a ajutat, la început mi se părea că eşti nesuferit rău, nu înţelegeam de ce ţii morţiş să ai întotdeauna dreptate, credeam că nu ai suflet Manuel, ştii...? (se uită la el cu o privire gravă).
Manuel: Că nu am suflet?
Marialuiza (în şoaptă, îngrijorată): Da, nu ştiai...?
Manuel (încearcă s-o ia de mână, după multe ezitări reuşeşte, pare îngrijorat, incert dacă simulează sau chiar e): Ce?
Marialuiza (şi mai îngrijorată, şi mai încet, dar în timp ce vorbeşte unele cuvinte se aud mai tare de emoţie): E ceva oribil, Manuel, un fel de boală, am aflat de ea când lucram la institut, e strict secret, nu ştiu dacă e bine să-ţi spun...
Manuel (o ia de după umăr, îngrijorat sau nu, încercând să pară calm, sau încercând să pară că e calm): Mmmmmm.
Marialuiza (acelaşi joc): Ai dreptate, am încredere în tine, doar suntem colegi. Ei bine unii din noi sunt zombie, Manuel, sunt ca nişte calculatoare care execută mecanic nişte funcţii, dar în rest..., a, da, sunt făcuţi şi ei din carne ca noi, nici nu-ţi dai seama, totuşi înlăuntrul lor nimic nu se schimbă, totu' se repetă.
Manuel (grav): E genetic?
Marialuiza (acelaşi joc): Nu se ştie, la început aşa credeam, dar ipoteza a fost infirmată, au descoperit că neuronii bolnavilor parcurg aceleaşi trasee, pentru că şi neuronii sunt leneşi şi dacă se obişnuiesc prea mult cu acelaşi traseu încep să-l facă doar pe ăla. Bolnavii gândesc la fel, reacţionează la fel, sunt ca un automat şi nici nu-şi dau seama, pentru că viaţa e totuşi atât de diversă... (din ce în ce mai emoţionată)
Manuel: Păi atunci poate şi noi suntem bolnavi.
Marialuiza (devine din ce în ce mai gravă): Singurul simptom depistat deocamdată e că zombie nu visează, dar te poate induce în eroare, nu cunoaştem încă suficient de bine visele ca să ne dăm seama ce le provoacă, ce e mecanic, ce e liber în ele, poate că o parte din visători sunt şi ei zombie de fapt... (izbucneşte în plâns, Manuel o sărută).
