De când îi căutam se făcuse noapte, probabil înconjurasem insula de
trei-patru ori fără
să-mi dau seama, toate drumurile arătau la fel. Uneori întâlneam grămezi mari de oameni foarte înalţi, credeam că o să intru sub ei
şi-o să mă calce din greşeală.
N-aţi făcut nici un progres, spunea o voce politicoasă,
n-o credeam, eram prea grăbită, îmi venea şi pipi. Ultima dată în seara aia când intrasem
într-o baie de plastic auzeam cântece din
patru-cinci părţi, se combinau, aşa că pereţii de plastic, şi gaura de plastic şi chiuveta de plastic păreau moi şi se mişcau după muzică. Era frumos, neobişnuit de frumos pentru o baie de plastic.
Mi-am adus aminte ce spunea Crăciun. Eram
într-o baie din asta de plastic jegoasă în Cişmigiu, cu muşte şi miros de căcat şi tot restu',
şi-am văzut pe perete abţibildu': "Nu orwelizaţi România!". Aici pe insulă nu se simte nici un miros în baia de plastic şi pe perete scrie "
Punk's not bad". Am stat aşa liniştită, până când
mi-am dat seama că a trecut cam mult timp de când stau aşa liniştită, am început să mă îngrijorez. Mă gândeam poate am căzut cu tot cu cutia de plastic mult sub pământ şi aud vocile de afară aşa, ca din mormânt. Atunci am deschis repede uşa
şi-am sărit pe o pajişte cu oameni şi pahare de plastic.
De când mergeam în spatele celorlalţi se făcuse dimineaţă. Mergeam în linie pe un drum îngust pietruit, şerpuit, mărginit de un gard zăbrelit. Unu' din noi a zis: "Uite, suntem contingentul de la ora 1". Atunci am izbucnit în râs,
m-am uitat în spate
şi-am văzut alte grupuri pătrate de oameni, la fel ca al nostru, care ieşeau de pe insulă. "Să ajungem în fruntea contingentului" am zis,
şi-am luat-o la fugă
să-i depăşim, ne ţineam de mână, râdeam, ceilalţi se uitau miraţi, apoi continuau să ţină liniştiţi ritmu' şi ne lăsau să trecem. Când am ajuns în faţă am vrut să prindem următorul contingent, da'
n-am mai avut timp. Ajunsesem în gară. Acolo oamenii stăteau în fund pe linii şi aşteptau.
"Ce-i asta? Sinucidere în masă?", spunea cineva râzând, apoi am tăcut şi
ne-am aşezat şi noi pe linii, eram obosiţi.
De când stau în faţa comisiei a venit toamna.
Mi-e frică să mă uit la dumneavoastră, văd trei cefe aliniate în oglinda din spate, transpir, am o scamă în gât şi nu ştiu cum
să-mi ţin mâinile. Când deschid gura îmi simt creierul ca un calculator ars, ca atunci când
m-am întors de pe insulă, închideam ochii şi vedeam pătrate, cercuri, conuri, spirale, se transformau unele în altele cu viteză din ce în ce mai mare, deschideam ochii, iar îi închideam, aşteptam să văd imagini, în sfârşit am reuşit să văd un purceluş zburător, dar după puţin timp ochii au început să i se învârtă mecanic ca nişte bile. Dacă
n-aş şti ce scumpe sunt durerile de dinţi
mi-aş încleşta fălcile până
mi-ar sări toţi dinţii şi
s-ar izbi de oglinda din spate, de cefele dumneavoastră amabile şi indiferente. Altfel stau, şi mă uit, din când în când râd aiurea sau spun ceva, scurt, mai nimic, nimic deosebit. Cefele se apleacă una spre alta, şuşotesc. Afară se aud nişte clopote, dacă aş fi Fellini aş vedea
câte-un disc care se învârte la fiecare bătaie de clopot. Atunci în spatele cefelor
s-ar roti multe discuri strălucitoare. Şi unde ar cădea? Nu, nu, nu e bine, îmi spuneţi, nu ne interesează simbolurile, să fim mai realişti, realitatea însăşi este suficient de vastă... Oricum nu vă mai aud,
mi-a crescut o piele pe urechi
şi-mi simt capul greu, ca şi cum peste
mi-ar mai fi crescut un cap, un cap mare de şobolan din desene animate, cu urechi mari, ochi, nas, tot ce trebuie... Nu vă speriaţi, nu funcţionează, e de jucărie, de fapt
mi-e cald în el, nu mai văd bine, nu aud nimic, mă uit
printr-o crăpătură să văd dacă aţi observat, cefele nu se mişcă. Clopotele nu se mai aud, şi spuneţi: timpul dumneavoastră
s-a terminat, următorul.
Dacă
m-aţi fi lăsat măcar să vă arăt colecţia mea de ursuleţi...
