În cele ce urmează, Florin Iaru a formulat câteva gîndulețe (nu gânduri) după citirea textelor selectate pe LiterNet din tema Scara măgarilor - toate textele aici.
*
O temă care cere nițică ingeniozitate. Adică desfacerea sintagmei în părțile componente și refacerea lor. Cei mai mulți au luat vechea imagine, a șirului crescător / descrescător. Alții au anulat sensul metaforic și l-au făcut concret. Alții s-au folosit de pretext ca să spună istorioare care au prea puțină sau nu au nici o legătură cu titlul.Ce am observat în povestirile nereușite: o slabă cunoaștere a subtilităților limbii române. E deja un loc comun că nu trebuie să mănînci toată omleta ca să descoperi dacă e bună sau rea. La fel și aici. Multe fraze sînt școlărești, greoaie, îngreunate de cuvinte și expresii tocite. Nevoia de a explica e al doilea păcat. Autorul crede că cititorul e cam retardat. Nu cumva să nu înțeleagă, sărmanul! Al treilea handicap e necunoașterea genului. Nu poți înghesui în 500 de semne două sau mai multe povești, decît dacă știi foarte bine ce faci și ce ascunzi (cum e cazul cu fetița pierdută). Iar dacă te apuci de o poveste, du-te pînă la capăt cu eroul pe care l-ai definit în primele rînduri. Alt neajuns e incapacitatea de a surprinde o scenă într-unul sau maximum două-trei cuvinte. Asta cere efort și un plan de bătaie. Astfel încît rezultă niște introduceri uriașe.
Cele bune sau aproape bune spun ceva esențial despre textele respective. Un autor trebuie să aibă și o viziune proprie a lumii. Bunele intenții, deopotrivă cu gîndurile pioase și admirabile nu fac o literatură. Poate doar un prospect turistic. Textele pe care le-am ales spun ceva interesant despre autor: stranietate, paradox, umor, melancolie, singurătate, spontaneitate, imaginație, exces, acel ceva care îi deosebește și stilistic de ceilalți. Pentru că personalitatea are nevoie de stil, iar stilul presupune o alegere minuțioasă a cuvintelor și o ordine definitorie a lor.
Și acum, în ordinea în care am primit textele.
Bune și bunișoare:
Alex Ștefan
Cei trei iezi mă priveau zâmbind din spatele geamului. Aliniați perfect după înălțime. Cel mare, cu ochii săi albaștri ca zorii unei primăveri târzii. Cel mijlociu, cu surâsul său fermecător din colțul gurii ușor întredeschise. Și cel mic, mai timid, prins bine de pervaz, râzând cu toți dinții. Îmi pare rău că plec, și îi las așa, singurei și cu ușa deschisă. Sper să vină capra degrabă de la pădure. Să-i vadă cât sunt de frumoși. Am legat sacul în care se aflau torsurile lor și m-am șters cu o labă la bot de sânge.
Deși m-am prins din prima cine e naratorul, am așteptat curios să văd cum duce autorul ideea pînă la capăt. Totuși, l-aș sfătui pe autor să scape de emfaza punctelor, să continue fraza, acolo unde e firesc să fie continuată. Exemplu: "... din spatele geamului, aliniați perfect..." Și mă mai deranjează "torsurile". Lupul e un criminal care își dă arama pe față la final. Gata cu exprimarea elegantă!
Dan Banu
În Rue Amelot 7, la parter, locuia Rolan, antreprenor de pompe funebre, misogin îndârjit, chel și surd de-o ureche. La etajul 1 locuia Armand, chefliu vesel, dependent de jocuri de noroc, arogant și dat cu briantină, în timp ce la etajul 2 locuia Julien, profesor de geografie, virgin, bâlbâit și complet falit. Mademoiselle Coco coborî de la mansardă sărind treptele din două în două, cu fustița în vânt. Prin ușile crăpate la fiecare nivel se strecurau lungi șoapte obscene ca niște șerpi veninoși.
Vasăzică scara e a măgarilor. Bună idee! Păcat că finalul e ratat. Același blestem al calificativelor moralizante care ucid proza "lungi șoapte obscene ca niște șerpi veninoși". Dragă autorule, sînt măgari, nu șerpi.
Yuka Brevi
Da, recunosc, îmi fila o lampă. Dar, cum prietenul la nevoie se cunoaște, am fost ajutat s-o schimb. Așa că m-am trezit
Partea haioasă a textului e cea care nu are legătură cu tema. Păcat, e bună. Povestea crește, stînjenită numai de titlu și început ("Da, recunosc, îmi fila o lampă. Dar, cum prietenul la nevoie se cunoaște, am fost ajutat s-o schimb. Așa că").
Arthur Ianoși
Mileniul trei. Pe primele două le-am ratat, eram energie fără carcasă, dar măcar eram acasă. Acum sunt doar un spectator neputincios, în fața televizorului, nici telecomanda nu mai are baterii, și casa-n care stau mi-e străină. Îmi șterg ochelarii cu fața de masă și mă uit cum urcă pe rând la pupitru, lansând promisiuni care să-mi hrănească speranța. Trei trepte au de urcat. Să mă, să ne mintă. Să-i aducă cineva un scăunel domnului X, se aude din sală. Strica-vi-s-ar microfonul, zic, și-mi scot aparatul auditiv.
Povestea începe cam de la mijloc, de la "casa în care stau..." (și e curios cum, în numai 500 de semne, poate fi irosit atîta material introductiv!) De acolo, totul devine interesant, dar, cum autorul nu mai are suficiente cărămizi, nu poate isprăvi zidăria poveștii.
Gheorghiță Mircea
Mahalaua în care s-a născut se numea Groapa Măgarilor și era înconjurată de râpe. De sus se descărcau gunoaie și o conductă imensă deversa dejecțiile orașului. Singura cale de a ajunge sus era o scară abruptă și el o avea în grijă. Locuia în ghereta din capătul de sus al scării. Zilnic lua găleata și mopul, ștergea și dădea treptele cu săpun de luceau în soare. Când termina se așeza sus, pe ultima treaptă, privind mahalaua. Aștepta. Când vreunul încerca să urce, aluneca și cădea înapoi, zâmbea mulțumit de munca sa.
Puțin îi lipsea să fie foarte bună: zbenghiul final. În rest, trama e construită, personajul e plasat la locul potrivit. N-am să înțeleg niciodată de ce autorii își încordează mușchii să ne scoată ochii cu concluziile. Exemplu: "Când vreunul încerca să urce, aluneca și cădea înapoi, zâmbea mulțumit de munca sa.". Nu era mai bine, oare, "râdea cu gura până la urechi și dintele lui de aur strălucea în soare"? Cehov explică foarte bine de ce trebuie să vedem, nu să înțelegem ce e scris.
Roxana Catana Tarhon
De ce plângi, fetițo? M-am pieldut de mama
Încă o interpretare haioasă a celebrei scări. Și e mișto cum răsare imaginea rotundă și clară a familiei (povestea nespusă din text). Recomand autoarei să nu forțeze exprimarea copilului, se înțelege că e mică. Ce e mult strică.
Anca Chimoiu
O urmăriseră din poarta școlii. Erau trei, unul mare, unul mijlociu și unul mic. Și se țineau după ea în această ordine. S-a oprit de câteva ori, ba să lege șireturile, ba să caute ceva în ghiozdan. Se opreau și ei, tot în aceeași ordine. A ajuns în fața ușii, a sunat, a bătut cu picioarele. Apoi a văzut biletul: Sunt la D. cheia e la mine. Tâmpitu de frate-su nu lăsa niciodată cheia sub preș. A coborât scările apăsat, gândindu-se cum să iasă din bloc printre ăia trei. Coboară, a strigat ăla micu și s-au bulucit pe ușă în ordine inversă: cel mic, cel mijlociu și cel mare. Vă spun lui tovarășa, măgarilor. Suna ca un strigăt de luptă.
Nu are rost să mai zic. E un story complet. Mi-am adus aminte de scena cu prăjitura din Once upon a time in America. Dar n-am înțeles expresia "a bătut cu picioare".
Nicolae Popescu
Paris e înalt, Mercutio, mediu, Romeo e scund. Au auzit tustrei că Julieta vrea să se mărite cu cel mai cult și chipeș tânăr din Verona. Paris găsește singura scară de opt metri din oraș, slujitorul lui o proptește de balconul Julietei. Paris urcă, vrea să cânte o serenadă, își dă seama că nu se inventaseră serenadele, coboară. Mercutio vrea să urce cu Sărutul, dar vai, Klimt nu se născuse încă. Romeo suie scara și recită: Sunt zorii, da, și Julieta-i soare. El e alesul, iată de ce e bine să citești Shakespeare.
Bun, ingenios. Însă nu se potrivește cu cerința Julietei: și chipeș, nu numai cult. De aceea, Paris ar trebui să fie muzician, Mercutio, pictor, iar Romeo, șoarece de bibliotecă.
Cele mai puțin sau deloc bune:
Ana Maria Dobre-Nir
Dionysos se trezi cu capul greu, mahmur, în mijlocul unei liniști apăsătoare. Un sentiment adânc de singurătate îl învălui, mai amar decât orice vin pe care-l gustase vreodată. Ridică paharul, dar licoarea, odinioară plină de gust, îi părea acum insipidă, ca și cum toată bucuria lumii îl părăsise. Privirea i se opri pe Silenus, măgarul său loial, care dormea liniștit lângă el. Blana lui gri era zbârcită și prăfuită. O tristețe grea îl copleși când realiză cât de mult îmbătrânise Silenus, singurul lui prieten.
Păcat că un text cu potențial e atît de sărac în imagini și atît de bogat în adjective (adjective și adverbe care ucid orice boare de vînt. Mahmureala înseamnă că ai capul greu, sentimentul e adînc, blana e gri, zbîrcită și neapărat prăfuită etc.) Un subiect prea mare pentru o proză atît de lungă.
Alina Ilie
Obișnuiți că soarele apune roz, localnicii nu-l mai privesc cu impresia că sunt martorii unui miracol. Turiștilor însă nu le ajunge memoria telefonului pentru a-l surprinde. Au fotografiat casele albe cu acoperiș albastru, pisicile hoațe, care se alintă la tot pasul, cioburile de farfurii sparte cu bucurie la petrecerile specifice și calea măgărușilor, o scară pe care blândele animale îi urcă de pe plajă până în inima distracției. Când părăsesc insula ei își doresc să păstreze cât mai multe dovezi că raiul există.
Un banal jurnal de călătorie în care singurul lucru interesant ar fi apusul roz, minat de "că, cu, că". În rest, totul e deja cuprins în pliantele turistice.
Aurelian Țolescu
În liceu, aveam trei locuri de fumat, unde credeam noi că nu ne găsește nimeni. Eram trei adolescenți și ne plăcea ca, uneori, să încălcam reguli. Ne adunam și pe scara îngustă, către podul liceului și fumam acolo pentru că aerisirea era rapidă. Într-o zi, ne-am trezit cu cotoroanța de directoare lângă noi. Măgarilor, aici v-ați găsit să fumați? Vă arăt eu vouă. Când am adus pentru liceu titluri la olimpiadă și Cântarea României s-a lăudat cu noi, la final de an, ca cei mai deștepți și valoroși.
Bancul spune că "partea babei e la fund". Partea interesantă și promițătoare a textului e, vai!, în afara poveștii.
Iulia Biro
Așa nu se mai poate. Liniștea ogrăzii a fost distrusă de Ciușu Măgărușu. Toată ziua, i-ha, i-ha, stă afară și ihăie. Mama și tata lui Ciușu, trebuie să faceți ceva. Dragi vecini, apelăm la înțelegerea dumneavoastră. Ciușu construiește o scară, zilele astea. Da, o scară. Bunica lui i-a povestit că, dacă ne este dor de cineva care a murit, cântecele noastre sunt ca o scară pe care ne trimitem îmbrățișările pe lumea cealaltă. Bunica a murit luna trecută, iar lui Ciușu al nostru îi este tare dor de ea.
O idee bună, în care nu izbutesc să mă descurc, ca să înțeleg ceva... Cine vorbește cu părinții lui Ciușu? Dar un măgar care construiește cu răgetele lui o scară pare OK. Însă mă întreb cum ar putea urca scara o măgăriță bătrînă?
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Crescuse singură tripleții. Două servicii, nopți albe, unu în brațe, unu pe picioare, altul alături. Când ieșeau în oraș se așezau în ordinea înălțimii, ea prima întotdeauna. Au trecut anii. Ei au crescut. Ea se micșora. Parcă se apropia de pământ. Veniseră de ziua ei, ca în fiecare an și au ieșit la plimbare. Tu prima, au spus băieții. Dar nu mai sunt cea mai înaltă. Rezolvăm. Cel mare o luă în brațe, mijlociul se aplecă de spate, iar mezinul se așeză pentru pasul piticului. Mamă, tu ești cerul nostru.
Duios Anastasia trecea. Pe bune. Păcat că lipsește povestea.
Cecilia Fofiu
L-a botezat Țuțu de cum l-a văzut în culcușul de fân făcut de bunu'. Merge des la el. De fapt, ar sta acolo mereu să-i mângâie urechile clăpăuge și fruntea pufoasă. Îi e puțin teamă de sforăielile mamei lui, chit că ea-l cunoaște și l-a și cărat în cârcă. Acum parcă-i mai urâcioasă. Așază o păturică și se trage grijuliu lângă Țuțu. Îi șoptește-n boticul umed cum vor crește ei împreună, și cum bunu' va făuri scara aia promisă care-i va duce pe toți trei sus, în cer, în vizită la mămica lui. S-o cunoască și Țuțu.
Ideile generoase, frumoase, duioase nu fac o literatură. Nu-i nimic. Pe lîngă asta, mi-e imposibil să înțeleg de ce și cum a ajuns băiatul la conceptul de "scară a măgarilor".
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Căsuțe albe înșirate-n soarele Mediteranei, ochiuri azurii de piscine sclipind, alei întortocheate înțesate de lume, cupluri căutând un loc pentru poze, pensionari cu selfie stick-uri dând din coate, vapoare din burțile cărora se revarsă puhoaie de turiști, terase cu sunset view, suveniruri made in China, gyros, saganaki, tzatziki. Din port, cărarea pornește-n zig-zag pe peretele calderei. Dobitoace ostenite cară-n spate călători și bagaje, după care le cresc aripi îngerești și se-nalță lin către raiul măgarilor.
Dacă tăiem prima frază care nu e frază (lipsește predicatul și lipsește proza), următoarele două formulări promit o poveste.
Gabriel Rusu
Popa Busuioc nu voia în ruptul capului să îi ofere lui moș Costache o înmormântare creștinească. Cu ochii într-un catastif gălbejit, tuna și fulgera la capul defunctului, pentru o sumă restantă la cotizația bisericii. Fără o mie de lei nu-l îngrop, 'tu-vă muma-n cur de pârliți. Eu răspund în fața protopopului, iar ăla dă raportul direct la episcop. Nu pierd eu parohia pentru orice păcătos. De rușinea mortului, care îi fusese apropiat, crâsnicul se căuta prin buzunare de tămâie, bolborosind un Tatăl Nostru.
Încerc să înțeleg unde e scara măgarilor. Și cîteva observații, care țin de ton. Înmormîntarea nu se "oferă", "un catastif" era musai să fie "catastiful", "gălbejit" e despre oameni etc.
Dorin Vasile
În dosul curții, pe lângă zidul vechi, șerpuia o potecă îngustă și piezișă, bătută de copitele grele ale măgarilor ce trăgeau sacii cu grâne spre cămările de sus. Era făcută din piatră de râu, colțuroasă, cu trepte neregulate, pe care adesea aluneca norodul când ploaia cădea din cer îndesată. La capătul scării, o poartă mică din fier, ruginită și grea, ducea către pridvorul întunecat al morii, unde roțile trosneau fără încetare. Dincolo de acestea, pesemne, se deschidea raiul hărăzit dobitoacelor.
În clipa în care citesc "șerpuia o potecă îngustă și piezișă", mă cuprinde o tristețe iremediabilă. Sînt deja în capul și în reprezentarea autorului. Și mă lovesc de "colțuroasă", "îndesată", "întunecat". Coada textului (finalul de unde ar fi trebuit să înceapă povestea) a fugit de corpul înțepenit al textului.
Carmen Tot
Iepurele nu tăcu nici de-al naibii: nu îmi spui tu mie cine sunt, cu cine mă înfrățesc și cărui scop servesc, mai ales dacă nu te cheamă Alice, singura căreia i-aș fi permis. De fapt, ea nu ar făcut niciodată una ca asta, căci era o tânără destul de la locul ei, deși, uneori, Pălărierul o tachina, spunându-i că nu stă o clipă locului. Apoi iepurele se îndepărtă, îndreptându-și capul, aruncându-și urechile pe spate și vociferând: auzi la el obrăznicie, eu fratele mai mic al unui măgar. Și fără rang, dobitocul.
E parcă un făcut, autorul să aibă o idee (nici nu contează cît de mică), iar cuvintele (prea puține, prea banale, prea inexpresive) să nu-l ajute. Iepurele ăsta nu are anvergura modelului.
Ana-Maria Butuza
Între munți, în mica așezare Otopilis, nu era gospodărie fără măcar un urecheat. Cărau în spinare toate poverile lumii fără să se plângă, ba uneori mai râdeau, ihaha, când se întâlneau la zidurile cetății, unde își goleau desagii la picioarele lui Baal, veșnic nemulțumit. Dar într-o seară de beție a stăpânilor, urecheații, nemaiputând îndura truda, făcură o scară până la Dumnezeu, cu gândul ușurării, însă și El, tot după un chef, le răspunse: Ce vreți? Nu vedeți că și eu car în spate măgari mai mari decât voi?
De la particular la general și viceversa. Nu pot să înțeleg cum de măgarii din mica așezare Otopilis duceau în spinare toate poverile lumii. Nu înțeleg și pace. Și nu înțeleg cine sînt măgarii pe care îi duce Dumnezeu în spate. Povestea nu scoate o vorbă despre ei.
Andra Toropoc
Plecam cu vecina de la 5 în retreat la Vama Veche(,) însă soților le-am spus că mergem în pelerinaj. Așteptam să bată în țeavă semnalul de ieșire, făceam o cafea și-n apa din ibric mi s-au oglindit ochii și ceva dubios, două chestii păroase care-mi creșteau din urechi. Am fugit panicată prin casă, m-am lovit cu nasul de ușă și-am simțit cum crește. Mami ai adormit, mai citește-mi un capitol. Eram năucă, Pinocchio îmi stătea răsfoit pe cap iar copilul în pijama mă ciupea de nas. I-am scris vecinei: mai bine stăm acasă.
Aici e excepția care confirmă regula: nu încap nici de-ale dracului trei istorii paralele în 500 de semne. Din cauza asta, nu mă pot atașa de nici una: escapada de dimineață a femeilor, transformarea în măgăriță, mama care adoarme în timp ce face cafeaua și stă, în același timp în pat, lîngă copil, probabil seara la culcare.
Sonia Ungureanu
Cortegiul făcea popas la răscruci și cei trei preoți bolboroseau de-ale lor, să-i facă, să-i dreagă, să-l așeze cu ăi drepți. Urmau închinăciuni ample și frunți șterse cu dosul palmelor. Cacarache trăise în sărăcie, dar avusese și el un vis, să fie îngropat cu trei popi, cum văzuse la a' lu' Motântău. Le plătise popilor de viu, cum s-ar zice. Visul era aievea acum. Muiere-sa umbla țanțoșă, mai mare decât el cu câțiva ani. Moartea ne cam ia pe sărite, nu face scara măgarilor cu noi. Lumea ieșită la porți clevetea.
Asta e, cum ar zice Wikipedia, un ciot (de fapt, trei: popii, Cacarache, văduva și lumea la portiță, na, că sînt patru!). Și titlul nu are legătură cu conținutul.
Ligia Dumitrescu
La parter stă Costel. Sparge semințe toată ziua. E coșmarul lui tanti Mimi, femeia de serviciu. La unu, nea Fănică ține ușa de la apartament deschisă și cât e ziua de lungă o înjură pe nevastă-sa. Îndură, săraca. Ionescu de la doi are câini care-și fac nevoile pe hol, că-i e lene să îi scoată afară. Cernobîl e acolo. La trei, tanti Gica își usucă hainele pe palier. Chiloți și sutiene ca la ea, n-am văzut la nimenea. Apoi mai e Dorel. Se îmbată și ne pune manele. Etajul și măgarul. Înțelegi? D-aia caut să mă mut.
Același subiect ca la Dan Banu, puțin mai stîngaci în exprimare și cu un final slab. Păcat. Trebuia un final apoteotic, dar autoarea nu a avut curaj să iasă din convenția realistă.
Elena Fermuș
Nu era om rău, dar în afaceri devenea câine. Frate, frate, dar brânza e pe bani. Și e scumpă. Paști oile, le mulgi, închegi. Apoi la piață. Acolo-și lua și feciorul, să-nvețe negustoria. Băiatul, deși micuțel, știa să cântărească și să dea restul. Îl mai lăsa tată-su și singur la tarabă. Singur era și când o băbuță i-a cerut 100 g de brânză. Însă copilul, pe aceiași bani, i-a pus o bucată zdravănă. Lasă, tătucule, că nu sărăcim de la un kil de brânză, dar ea chiar se simte bogată. Așa se urcă pe scara lui Dumnezeu.
O povestioară moralistă. Nu înțeleg, care e eroul poveștii? Zgîrcitul sau băiatul lui? Nu pot să spun (deci spun) cît de fals sună acel "deși micuțel", în loc de firav, pipernicit, străveziu etc.
Ana Ludușan
E vară, aerul tremură de arșiță, grădina strălucește de belșug, vițeii mugesc în poiată, sunt flămânzi. Se afundă în lanul de floarea soarelui, culeg frunze fragede, să îndestuleze vițeii. Vasilică se scălămbăie în iesle, vițeii speriați tropăie, mai să se spânzure. Ica dezleagă dobitoacele, cei patru frați se organizează urgent într-un maraton cu vițeii prin grădina întinsă, de nu-i vezi marginile. Vițeii nu se opresc decât în Peștera Ursului. Stau drepți în fața tatălui, măgari spășiți, pe om îl pufnește râsul.
Mărturisesc cu rușine că nu am înțeles nimic.
Oana Brumă
În școală era mereu ultima-n catalog și cea mai mică. Uită-te și tu, femeie, la fata asta cum e dacă nu mănâncă. Parcă ei nu i-ar fi plăcut niște picioare lungi. Dar ce, doar nu era vina ei. A lui, că el își luase tot una mică. Cum să fi ieșit și ea altfel. Și ce greu i-a mai fost cu atâtea fotomodele în clasă. Păi, pe tine abia te vede lumea pe stradă. Dac-ai fi și tu înaltă și prezentabilă ca Maricica, altceva ar fi. N-a uitat pân' s-a măritat. Și-n ziua nunții i-a pus la poză de la mic la mare. Cu el în frunte.
Sper să fiu iertat. Am citit de trei ori cele 500 de semne și nici a treia oară nu am fost sigur despre ce e vorba în poveste. Și am obiceiul să nu vorbesc dacă nu înțeleg.
Monica Bologa
Într-un sat uitat de lume există o cărare abruptă și anevoioasă pe care nu se încumetă să urce oricine. Bătrânii spun că orice dorință arzătoare ți se va îndeplini dacă vei ajunge în vârf. Un băiețel își dorea mult de tot un prieten, așa că, într-o dimineață, s-a pornit pe cărare. Pe la jumătatea drumului, a obosit. De după un copac, a apărut un măgar. S-a suit pe el, continuându-și urcușul și vorbindu-i întruna. Când a ajuns în vârf, nu și-a mai pus nicio dorință. A luat măgarul și s-a întors cu el acasă.
O istorisire morală corectă, dar povestită plat.
Magdalena Daminescu
Proful de română avea obiceiul să scoată la răspuns jumătate de clasă, înșirați pe lângă bănci de la catedră până în fundul clasei. Neluța scăpase de data asta și chicotea fericită în bancă. Numai că tartorul bătrân a ochit-o: De ce râzi mătăluță? Neluța disperată se uită în jur după ajutor, când deodată îi pică fisa: Păi, să vedeți, mi s-a părut comic că i-ați așezat la răspuns în scara măgarilor. Proful, ușor derutat își revine repede: Ia să stricăm noi scara măgarilor, treci mătăluță la mijloc.
Ceea ce strică povestea asta e incapacitatea autoarei de a formula propoziții cursive în limba română, Nu corecte, ci cursive. Exemplu: "Neluța disperată se uită..." în loc de "disperată, Neluța se uită..." sau "jumătate de clasă, înșirați pe..." Păcat de poantă. Mare păcat!