Pe Johnny Răducanu l-a descoperit în timpul unei pauze. Multitudinea de sunete fără timpi îi gâdila urechile, dându-i speranța că bucățele rupte din haos pot contura ceva măiastru. Cel mai bun student de la conservator, în afara orelor de studiu, stătea prin centrul vechi într-o uniformă ponosită de ospătar. Asta până când un bișnițar incult l-a pălmuit, fiindcă nu a primit pâine lângă paste. Era prin toamna lui 1991, când generația în blugi urla cu foc în fața uzinelor. Nu ne vindem țara. Nu ne vindem țara
Răzvan Dițescu
Îmi șterg lacrimile privind la străina din oglindă. Prind părul într-un coc perfect, refac machiajul și folosesc ultimul lui cadou: rujul. Îmbrac rochia de seară și ies din cabină. Culoarul întunecat mă conduce-n sală. În lumina difuză, paietele devin mii de licurici ce atrag privirile. Murmurul devine adâncă tăcere. Când pun piciorul pe scenă, pianistul mângâie tandru clapele. Saxofonul și contrabasul îi țin isonul. Trag aer în piept. Unu, doi, trei, și: Maybe this time, I'll be lucky. Maybe this time, he'll stay.
Aurelian Țolescu
Am iubit-o mereu. Au trecut ani și încă sunt cu gândul la ea. Era frumoasă, caldă, minionă, zvârlugă iute și mă asculta mereu. Iubirea noastră a rezistat aproape zece ani și nu am nici o vorbă sau moment de regret cu ea. Adoram cuprinderea ei, mirosul ei, sunetul cald. Aveam grijă și eram atent cu ea să nu pățească ceva, să nu se îmbolnăvească sau să se enerveze, pe te miri ce și să iasă în decor. Am adorat-o și am avut mare respect pentru ea. Nu m-a lăsat niciodată la greu draga de Honda Jazz.
