Primul telefon. Îmi bubuie inima, palmele transpiră, vocea tremură. Doamne, abia mă conțin. Pe fundal, jazz-ul plutește ca un vis cald. Ești acolo, în capul meu, fermecându-mă cu zâmbetul enigmatic. Sunetele saxofonului se strecoară prin receptoare. Nu mai pot fi atentă decât la respirația ta. Ce ziceai? Fiecare notă pare o promisiune nerostită, o speranță că această noapte va dura pentru totdeauna. Doar pare. Închidem. Suntem împreună, separat. Eu îi citesc o poveste fiului meu, tu faci turtă dulce cu micuții tăi.
Tina Dublea
A trebuit să mă orientez, cum ai mei nu aveau bani de pianină și nici de ore particulare, canto ce să mai vorbim, v-am mai zis, bani irosiți, că Ăl de Sus mi-a dat glas, dar nu și voce, deci, eu nu știu să cânt, da' cânt tare, cum ar veni. Mai era varianta cealaltă, cică artă, mai găseam vreo doi de alde mine, simplu, o ardeam ca la Ikea, astea îs notele, vi le aranjați voi, că sunteți intelectuali și elitiști, da' riscam să mor de foame grav, așa că am mers la nea Bursuc și m-a făcut om și pe mine.
Bogdan Sebastian Burjan
Aranjat șnur s-a oprit la intrare. Privea în gol și avea umerii căzuți. Ceva îl apăsa. Dar îi străluceau toate decorațiile de la piept. O masă de 2 persoane vă rog. Sunteți însoțit? Nu. Singur. În fața scenei vă rog. De băut? Dublu. Sec. Cu gheață. Altceva? Încă unul, la fel. Poate e prea tare muzica. Mai aduceți unul vă rog. Vă deranjează lumina? Mai bine aduceți toată sticla. Sau una neîncepută, de fapt. A lăsat scrumiera plină, toate decorațiile pe masă și ultima lui sută de dolari, bacșiș. Saigon, aprilie 1975.
