M-au poreclit metronom. Mă balansez față-spate. Grave probleme psihice. Doctorița ne știe poveștile. Eu, familie înstărită. Părinți, fiecare cu viața lui. Un frate mai mic. În noaptea de Crăciun i-am spus că nu există Moșul. S-a dus în camera cu bradul să îl caute. Tata făcea sex cu bona. Printre cadouri. S-a aruncat de pe acoperiș. L-am ținut în brațe. Zâmbea. Ningea. Ai mei s-au dus în Bali. Am senzația că aici nu e locul tău, îmi spune doctorița. Răspund într-un târziu. Mă feresc să fiu copil. De douăzeci de ani.
George Dometi
Am gânduri. Și nu pot spune nimănui gândurile mele. Îmi zac în cap precum o frunză uscată, sfărâmicioasă, încercând mereu să nu mă las dus de valul logoreic al amintirilor fără sens. De multe ori îmi contaminez trecutul cu versiunea comodă a lucrurilor, zugrăvindu-mi episoade de viață grea sau ușoară-n funcție de necesarul emoțional. Nu, nu mai pot. Știu că am crescut singur, prin orfelinate, cu bătăi și decizii de bravură (alcool, țigări, droguri) ca să nu uite cine sunt, însă neputința e mare.
Ligia Dumitrescu
Sub zâmbetul ăsta larg adresat întregii lumi este hogeacul tristeților mele. Antifonat, astfel că niciun suspin nu ajunge la urechile voastre. Căptușit cu catifea purpurie, să-mi pară detenția regală. Uneori m-aș lovi de pereți, dar culoarea purpurie se cere respectată. Șed în lotus în mijlocul pușcăriei și mintea mă poartă spre lumi ademenitoare, cu arome de libertate. Zbor verde printre copaci, albastru printre nori, galben printre firele de nisip ale plajei. Zbor și îmi amintesc că, de fapt, nu am găsit ieșirea.
