Toți mă caută. Nu chiar toți, da' ăia nu știu de capul lor. Nu mă pitesc de dânșii, ba dimpotrivă. Tu să fii în locul lor, te-ai gândi că îs într-un borcan cu zacuscă de ghebe? Sau într-un bec de felinar pe ceață? Sau în violetul florilor de iris? În mirosul de asfalt cald ori într-un nas de pisică? În niște ochi de câine? Logic că nu își pot închipui că-s într-o cană cu ceai sau într-o vorbă bună, într-o boabă de rouă sau că-s vânt printre frunze. Petrică, cum să le zic că sunt un Dumnezeu în descompunere?
Victoria Gârlan Grigore
În acea noapte, ceva diferit plutea în aer, o neliniște subtilă, ca o adiere ușoară care abia mișca perdelele ferestrei. În timp ce încercam să mă cufund din nou în lumea mea de sub pătura protectoare, am auzit un sunet slab, un murmur aproape imperceptibil. Am ridicat lanterna, iar razele sale slabe au tăiat întunericul dens al camerei. Atunci am văzut-o. O siluetă subțire, învăluită într-o rochie lungă neagră ca noaptea ce mirosea a trandafiri. Stătea nemișcată, lângă fereastră, cu fața ascunsă în umbră. Bunica?
Mihaela Vicol
Din copilărie i s-a tras. Pentru că îi plăcea să se ascundă dar n-avea de cine, că era singur. Așa că a început să se joace imaginar, visând cu ochii deschiși. După ani și ani, când mirajul s-a spulberat, el a continuat să se comporte la fel și-n viața reală. Numai că aici a fost total dezamăgit și scârbit de incapabila lume care nu era în stare să-l găsească. Și-a dorit să nu fie uitat sau pierdut. Acum că ai citit până aici, el continuă să se ascundă chiar și prin gândurile tale, drag cititor.
