Nu am avut niciodată noroc în dragoste, poate doar cu Cătălina, dar și ea m-a părăsit într-o Joi dimineață. S-a dus după cafea și cafea s-a făcut. Încă mai are un raft de haine la mine în dulap. De ce a plecat? Poate dacă luam eu cafea mai stătea, mereu îi lipsea câte ceva femeii ăleia. La păcănele în schimb, uneori am noroc, mai iau un bonus sau o specială, oricum nu sunt dintre ăia care pierde chiar tot timpul. Știu că mă ascund în zadar de eșecuri că și aici vin peste mine, dar măcar nu mă mai judecă nimeni.
Florina Hegedüs
este numele haltei. Scris cu litere albastre pe tabla albă de metal fixată pe clădirea singuratică. Veche, din cărămidă roșie. Toate trenurile opresc aici. Călătorii aruncă fugitiv priviri goale în afară. Nu-i interesează și revin la flecăreală. Nimeni nu coboară, nimeni nu urcă. În geamurile clădirii soarele se reflectă chinuit iar pe ușă prins în belciuge-i ditamai lacătul. Iarba-i arsă. Ce văd parcă cere ajutor. Sau, subtil, mă invită? La șuieratul locomotivei, sar pe peron. Trebuie să caut, să găsesc.
Andra Toropoc
Iubirea mea, ce dor mi-a fost de tine, așa-ți zic dar deja m-ai mirosit. Flutur punga de duty-free, merit sărut? Tu taci, la naiba, am bătut continentul să stăm ca doi străini? Iubirea mea, ce ai? Se uită adânc în mine: știu tot. Mă împinge în pat și-apar în cameră femeile fraierite să-mi fie iubite. Ne-ai suprapus, ne-ai înșelat, toxicule, urlă toate la mine. Zvâcnesc din somn speriat, visul părea real. Analizez situația, mă voi muta într-un buncăr, îmi vor pierde urma. Telefonul zbârnâie un sms scurt: ești sigur?
