Toți o știau ca un loc de unde nici un îndrăzneț nu se întorsese. În marginea ei, urcată pe piloni, era maghernița Mariței, La căpcăunul, unde, rătăcit și obosit, am poposit noaptea, străin fugind de lege. Ce vrei? întrebă femeia cu chip aspru dar plăcut. De băut. M-a privit lung și ciudat. Mi-a turnat. A fost ultimul meu pahar. M-am trezit legat pe fundul unei lotci. Marița lăsă vâslele. O cheamă Ileana și va trebui să faci tot ce spune ea. Doar ce spune ea și niciodată să nu îi scoți masca. Ai înțeles? Niciodată.
Magdalena Daminescu
Drumul a fost lung și greu. Spre seară ajunsă într-un loc deschis s-a așezat să-și tragă sufletul și să se bucure de apus. Era sigură că mergea în direcția bună așa că a pășit cu încredere mai departe, dar piciorul i s-a înfundat in nisipul mișcător și apă mocirloasă și urât mirositoare a ieșit la suprafață. Din adâncuri s-a ivit un căpcăun, care o îndemna să-l urmeze. Chipuri schimonosite de ură și neîncredere se luptau între ele. Mlaștina n-o va înghiți, copiii și nepoții ei nu vor mai trece prin ce a trecut ea.
Anca Postescu Stancov
Fustă roșie, ciorapi cu fluturi, 5 ani, cârlionți și guleraș alb. Tataie, mie mi-e flică de pā-pă-uuun, decide ea lungind vocalele. Tataia numără stațiile, baba de pe scaunul vecin pufnește în gând, și peltică și bâlbâită. Se foiește, dă pagina cărții cu poze. Tataia, tras de mână, se luptă cu spaima. Nuuu, e frumos, nu face nimic, are coada colorată, îți arăt eu unul. Ochii fetei lucesc a panică și a eroare 404. Tataia și baba privesc foaia pe care un căpcăun plin de noroi, știrb și păros, sfârtecă o oaie.
