Soarele este o stea cu lumină difuză. În jur, culoarea predominantă, gri, provine din blocuri fără sfârșit, sticlă, beton și ciment. Copacii s-au uscat, florile nu mai înfloresc decât rareori, pe pervaze ascunse, în ghivece cu plante anemice, departe de ochii invadatorilor. Fețele oamenilor sunt triste, îngrijorate. Pe suflete s-a așternut un praf cenușiu. Seamănă cu uitarea. Este cenușa cărților lumii arse în piețele publice ale orașelor. Pe scriitorii i-au condamnat la moarte. Scrisul a fost interzis.
Pamela Bojoc-Pricopie
Diavolul își aprinse tacticos o țigară, privind îndelung flacăra din vârful degetului. De mic îi plăcuse trucul ăsta și încă îl amuza să dea foc uneori. Gânditor, deschise Biblia anemică. Marcu 12:31. Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Literele se aprinseră și încă o pagină se transformă în scrum. Smulse o pană însângerată din aripa îngerului îngenuncheat și scrise: Nou regulament. Dar de ce să fac asta? Oamenii nu au nevoie, se descurcă excelent. Mai bine mă apuc de scris. Titlu: Mlaștina căpcăunilor.
Sonia Ungureanu
Un țipăt scurt tăie ceața groasă ce camufla sălciile din jurul mlaștinii. Nu-și dădu seama ce pasăre își strigase frica sau curajul. Venea aici toamna pentru cadre inedite. Viața îi fusese o cursă prin ceață și noroi și dezvoltase o relație specială cu locul ăsta. Legenda lui Moș Enache îi băgase în sperieți pe țâncii de pe uliță, dar nu și pe ea. Ea fusese zâna lui tataie, imună la căpcăuni și balauri. Doar oamenii o târâseră prin mocirle. Tataieeeeee. Ceața nu se clinti. Pe camera foto se odihnea o pană albă.
