În cele ce urmează, Florin Iaru a formulat câteva gîndulețe (nu gânduri) după citirea textelor selectate pe LiterNet din tema Absențe - toate textele aici.
*
Probabil introducerea de azi va reprezenta cireașa de pe tort și mai probabil dl Penescu nu mă va mai invita niciodată să comentez. De ce? Păi, pentru că, de data asta, nu mi-a plăcut nici o povestire. E un record, vai!, dar jur că, de la jumătate, am vrut, m-am silit să aleg măcar o proză, să fac măcar un om fericit.Nu s-a putut, de aia mi-am pus problema de ce s-a-ntîmplat ceea ce s-a-ntîmplat. Părerea mea e că titlul generic a desăvîrșit dezastrul. Oamenii au fost copleșiți de măreția și semnificațiile subiectului. Au tras aer în piept și și-au spus (fiecare): "Uau! Absențe! Superb! Ce subiect înălțător! Cîtă eleganță! E pe sufletul meu! Acum îi sparg! Voi fi profund. Voi fi foarte profund. Nu s-a mai scris așa ceva niciodată. Vor plînge toți în pumni, va sălta cămeșa pe dînșii. Dacă acum nu dau lovitura, promit să mă las de scris".
Ei, ultima frază e de la mine. Ce constat? Că tema a doborît orice pală de proză. Frazele s-au topit și au curs pe pămînt. Nici o proză (aproape nici o proză) nu mișcă în front.
Oameni buni, scrieți o povestioară din care să se înțeleagă cîteva mici chestii: cine e personajul, care e istoria lui personală, de ce se află în miezul povestirii, ce face, ce nu face, de ce face sau nu face? Apoi nu mai trageți cu ochiul la cititor. El trebuie să fie ultima voastră grijă. Ceea ce vrea nemernicul e să vadă, să înțeleagă singur, să participe efectiv și afectiv, nu să i se explice ca la școală. Ghinion.
George Dometi
Chipul Ochiului bătut pe fiecare monedă ne privea ca un tiran. El era cel care stabilea cine trăiește sau moare. El ne cunoștea secretele mai bine decât noi. Rostogoleam între buricele degetelor, încrețite de la atâta înot, un ultim bănuț cu mutra lui cea acră. L-am băgat în buzunar, ca o amintire a purgatoriului în care trăisem. Eram dincoace de râul ce desparte uitarea de speranță, durerea de izbândă și mă gândeam că-mi va fi bine. Undeva, într-un lagăr, numele meu nu va mai fi trecut prezent.
Tonul grandilocvent, înțelept și superior dăunează grav povestirii
Camil Popescu
Nimeni nu-i cu adevărat prezent decât în dragoste și în boală. În restul timpului trăim din amintiri, cu scurte pauze de cafea, țigară sau cele două sticle de vin alb, reci ca gheața, pe care tocmai le cumpărasem când mi-a sărit, pe neașteptate, în brațe. Mă pândise-n încordare, vorba poetului și, pentru o fracțiune de secundă, mi-a tăiat legătura cu trecutul. Însă abia când a plecat a devenit prezentă pentru mine, i-am auzit cuvintele, i-am recompus zâmbetul, la fel cum și paradisul nu există decât dacă e pierdut.
Iată cum stricăm o povestire. Bun începutul - numai prima propoziție (seamănă cu cel de la Mîndrie și prejudecată). Dar nu, autorul vrea să explice, nu cumva cititorul să încurce borcanele.
Gabriela Marinescu
Absențe nemotivate am avut în catalogul vieții fără număr. M-au dus ai mei la pian, eu trăgeam cu ochiul la sala de box. La 16 ani prin ochii învinețiți am văzut-o cu chitara în parc. La 23, imobilizat în bandaje aplaudam cu ochii marele ei concert de pian. La 25, țineam cu o mână cârja, cu cealaltă doar poza din care zâmbea ea și-mi arăta copilul nostru. Prima zi de școală, prima lui serbare le-am văzut în poze. Le am și acum împrăștiate pe verandă. Ea și copilul au plecat să fie fericiți.
De neînțeles. Cînd a avut timp omul ăsta să mai și f...?
Elena Fermuș
Îi venea să intre-n pământ de vie. Trebuia să inventeze o scuză pentru absența de la majoratul fiicei ei, dar pentru ea o făcea, să nu se simtă prost. Colegii ei erau din lumea bună. Mamele lor, niște doamne, pe când ea, o epavă. Se neglijase mult. În rest se ocupase de tot: flori, cadou, restaurant. Din economiile ei. Câțiva ani a pus bani deoparte pentru asta. Aproape adormise, când fiica a dat buzna în garsonieră, cu tortu'-n mână și toți colegii după ea. Cum să suflu în lumânări fără de cea care mi-a dat viață?
Duios povestirea trecea și vecinătatea (mărginimea) lăcrima.
Titela Durnea
Sunt trei zile de când a setat telefonul pe silențios, a dezactivat notificările. Nu că gestul i-ar fi adus plusvaloare existenței. Nu mai prezenta interes de când murise Grig. Mai cu seamă că atunci a renunțat și la funcție, în favoarea unei digestii sănătoase și-a noii angajate, o ambițioasă ce promitea. Privi ceasul. 17. Ora de parc. Banca-i devenise aliat. Pe lac, o lebădă neagră. Era sigură că, până deunăzi, fuseseră două. Coborî adânc în sine, băgă o fisă de 50 și-i porunci inimii să cânte.
De ți-ar spune banca ta cîte vorbe-am scrijelit pă ea...
Gabriel Rusu
Ethan Hunt ar fi fost gelos pe Andreiuța noastră. Fata lucra fin, fără să lase vreun indiciu. La ora de religie cerea voie politicos să folosească toaleta. Ne era așa dragă, încât lăsam mereu dulciuri pe bancă, însoțite de un bilețel. De exemplu, Stoica engleză, două puncte, steluță. Într-o zi, directorul intră în clasă cu o falcă în cer și una în pământ. După ce își vărsă năduful pe profu' de religie, încercă să ne tragă de limbă. Noi, muți. Știam cu toții că, în cancelarie, catalogul zace nepăzit în fiecare joi.
Oare de ce nu se poate spune o poveste simplu? Mai ales într-un spațiu atît de strîmt? O fi frica de simplitate. Ah, uitasem, simplitatea e cea mai grea.
David Brescan
Ceva nu era în regulă. Opri și coborî din mașină. Acoperită de nuci bătrâni, șoseaua se întindea în față. Cunoștea foșnetul vântului printre frunze, dar în rest era prea liniște. Privi în jur, dar câmpul era pustiu. Două păsări se roteau undeva sub nori. Ocoli mașina cu urechile ciulite, uitându-se cu atenție înăuntru. Aruncă o privire și dedesubt înainte de a se urca înapoi. Ridică din umeri și porni motorul. Ceva lipsea, dar nu era sigur ce. Când ajunse acasă, suna fixul. Nenorocitule, m-ai lăsat în benzinărie.
Un vechi banc reactualizat. Lipsește umorul. Ca în orice altă artă, hai să păstrăm tonul la cîntec! Nu poți s-o dai la întors în ultima propoziție, decît dacă tonu' povestirii e ironic.
Horațiu Dudău
Strig din drum. Cristi absentează pe partea dreaptă. Stau preț de-o țigară, îi zic că mă grăbesc, trebuie să mai fac niște vizite, dacă tot sunt prezent aici. Sucă, băiat de nota 10, fost coleg de apartament în facultate, absentează și el în zonă. Și Corina, fetița de la 2. Și Ana. Și Eva. Se întunecă. Tot strig. Doamne, câți mai am de vizitat. Practic, cimitirul e ca un catalog. Strigi absenții. Astăzi, la amiază, am venit să-l trec absent pe tata. Încă-l strig, cum mă striga el la ora de mate.
Nu înțeleg cine strigă din drum la toți morții. Și de ce?
Răzvan Dițescu
Ziua în care s-a născut, ziua în care i-a ieșit primul dințișor, primul ei ta-ta, primii pași, prima zi de grădiniță, prima dată când a pedalat de una singură, antrenamentele, concursurile și olimpiadele la care a participat, serbările, ziua admiterii la facultate, prima oară când un băiat i-a frânt inima, ziua în care s-a căsătorit, ziua în care a devenit mamă, onomasticele toate, pe toate le-am privit de aici. Lumea-l numește Rai; dar mă simt precum în Iad. Voi sunteți vii. Ce scuze aveți?
Nu știu despre ce scuze e vorba. De ce? Cînd? Cine?
Ana-Maria Butuza
Într-o zi, și-a uitat umbra pe scaun. S-a ridicat și a plecat fără ea. Am văzut-o rămânând acolo, nesigură, conturată vag în lumina difuză. Încercam să mă prefac că nu o observ, dar umbrele sunt lipsite de tact, își cer locul în lume cu o tăcere aparte, apăsătoare. Apoi, au început să lipsească și altele: la început, emoțiile, amintirile, lucrurile, până când întreaga încăpere s-a golit, lăsându-mă doar cu ecoul propriilor pași pe pardoseala invizibilă. Am vrut să strig, dar am descoperit că plecase și vocea mea.
Dacă ăsta e tabloul unei despărțiri, nu înțeleg cine pleacă și cine rămîne. Uneori, precizia, cea care luminează cititorul, face minuni. Ce s-a întîmplat cu umbra? Restul nu prea interesează.
Aurelian Țolescu
Aveam zilnic întâlnire cu ea. Stăteam împreună maxim o oră și depănam amintiri cu dor și emoție. Regretam că nu puteam sta mai mult cu ea, dar presiunea timpului era permanentă, zi și noapte. Abia reușeam să fur clipe pentru amândoi, cu speranța că, în timp, lucrurile se vor aranja mai bine. În ziua de Crăciun am stat împreună mai multe ore, dar chiar și atunci eram presat de obligații. Am lipsit o singură zi, la prânz. Când am ajuns la clinică, mama mă aștepta în fotoliu, dar pulsul era absent.
Din momentul în care am dat de "amintiri cu dor și emoție", am știut că se va termina rău.
Ramona Ungureanu
La început, după ce-a murit ea, îmi purtam durerea ca pe un șal, pe umeri, să mă țină laolaltă, mai apoi am simțit că e grea și mă ține îndoit de nu vedeam decât pământ și atunci prietenii mi-au strigat că e vară și eu m-am îndreptat, șalul a alunecat ușor, eram ca un șarpe ce-și schimbă pielea și mă simțeam ușor și viu. Oh, și apoi? Apoi am dat peste tine, îți căzuse voalul alb de pe păr, când alergai, ai zis că nu-ți mai trebuie că nu vezi nimic de el, apoi iacătă-mă-s, am venit să-ți cer puțin zahăr.
Uneori, cînd adopți un alt gen (fizic), importantă e credibilitatea. Asta lipsește. Nu îmi explic de ce un bărbat își poartă durerea ca un șal. E evident că bărbatul e femeie și asta lovește povestea la operație (credibilitate).
Dana Popescu
Viața i-a fost un lung șir de traversări pe verde, niciodată pe roșu. Când dorințele neîmplinite-i făceau noaptea zi, își făcea ziua noapte și trăia visurile celorlalți. Pășind ca o umbră prin viață, se învârtea într-un carusel numai de ea știut, fără să știe dacă e vie sau ceea ce vedea în oglindă e reflexia unei iluzii. Cu privirea ațintită doar în pământ, lumea i-a fost întoarsă pe dos când, într-o seară, a zărit accidental stelele. Nu-i spusese nimeni că absența de la viață e singura care nu se motivează.
Mă disperă de multe ori faptul că autorul nu are încredere în cititor. Se sfîrșea lumea dacă autorul începea simplu, "Întotdeauna a traversat pe verde, niciodată pe roșu"? Lua-le-ar naiba de "dorințe neîmplinite" & Co. Nu cumva să ne pună dracul să spunem o poveste simplă, că trebuie să fie, neapărat, ceva profund și moralizator.
Ionuț Morariu
Nici n-a băgat de seamă când a rămas singur. Înmormântările s-au ținut lanț o vreme. Apoi s-a așternut liniștea. Ca să-și omoare timpul a mers la pomeni, dar viii vorbeau o limbă pe care o înțelegea tot mai aproximativ. Cam pe atunci și-a dat seama că-și este cel mai bun interlocutor. Căci, la urma urmei și nu înainte, tot e mai bine să vorbești cu tine de ale tale decât despre ale altora. Așa, în loc de o dată, îți trăiești viața de două ori. Și tot e mai bine să ți-o trăiești de două ori decât o dată.
Mărturisesc, rușinat, că nu am înțeles nimic.
Andra Toropoc
Eram noua învățătoare și-am ajuns seara-n oraș. Școala era pe-o stradă lungă cu lumini pâlpâind. Un portar ursuz m-a dus în camera mea unde-am adormit visându-mi elevii. Dimineața, doar un catalog scorojit mă aștepta. Am pus câte-o ciocolată pe fiecare bancă și am citit numele fiecăruia. Cum nu apăreau, am ieșit să întreb portarul. A venit cu mine în clasa goală și aici perdelele fluturau și ambalaje erau aruncate. Unde-s copiii? M-am agățat de privirea lui opacă, la capătul ei era un șir de cruci cu mici luminițe.
Marin Preda se mira întotdeauna de celebra frază a lui Zaharia Stancu, "Pe tata îl cheamă Tudor, dar el rareori este acasă". "De ce "dar"? Care e opoziția dintre nume și casă?» La fel și aici: "Eram noua învățătoare și-am ajuns seara-n oraș". Cred că normal era: "Am ajuns seara în oraș. Eram noua învățătoare." În rest e un amestec neclar de realism, fantasy și horror.
Siranuș Hakobian
Îl vedeam cu coada ochiului cum golește coșul de gunoi și șterge praful din birou. Apoi ieșea tăcut, cu pașii de pâslă, să nu mă deranjeze din treaba mea [de director de instituție]. De vreo două ori am vrut să-l întreb cum îl cheamă și să-i mulțumesc, dar nu știu de ce nu am făcut-o niciodată. Când am observat praful pe birou și coșul plin cu hârtii, m-au apucat istericalele: unde-i amețitul ăla, cum îl cheamă? Aurel? A murit săptămâna trecută, doamnă. Infarct. M-am enervat cumplit și l-am trecut absent nemotivat.
Hm, nu prea se potrivește personajul cu sine însuși. La început e empatic, la sfîrșit, e opac. Și o observație: ai început cu un timp, continuă cu el: "golea coșul" și "ștergea praful".
Adina Colțea
Muierile știu ce vor, grăiește lumea. Anuța nu știa dacă știe ce vrea, căci nu ceruse nimic din cele ce i-au fost date. Știa doar că trebuie să le ia așa cum vin. Și-o pornea vitejește pe orice cărare. Și mai știa ce nu îndrăznea să vrea. Tânjea pe ascuns, căci nu credea că ce-și dorește ea, există și aievea. Nu vorbea despre asta decât cu Joiana, când o mulgea seara și-apoi ședea pe prispă, cu sufletul ținut în poală, ofta privind stelele și simțea un fel de dor pe care nu știa să-l numească.
Două nemulțumiri: timpurile verbale aiurea. Și un debut de poveste, tot aiurea, care mă trimite pe multe cărări, numai pe a bună, nu. Și "Anuța nu știa dacă știe ce vrea..." totuși!
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Ne-am strâns în brațe, ne-am așezat chiar în față, chitara plângea, am dat din plete, am luat o bere, eram toți un glas și un trup, Mihai m-a urcat pe umerii lui, m-am gândit să-ți scriu că mai durează puțin, dar la final au pus artificii, ne uitam cu ochii rotunzi, se înălțau, sclipeau o secundă, se stingeau, apoi ne-am trezit într-un fum gros, din cer a început să plouă cu smoală, zid de trupuri s-a făcut la intrare, m-am înălțat și am trecut. Nu plânge, mamă, mai vin la tine. Cei șaizeci și trei mă așteaptă.
Of, din păcate, subiectul însuși strică povestea. Faptul că s-a întîmplat o tragedie nu e suficient ca o poveste să fie și bună.
Ana-Anca Răstășanu
Dimineață, în tramvai. Gânduri. Ce-o fi în sufletul oamenilor dimprejur? Împreună în același loc, spre direcții diferite. Un scâncet de bebeluș. Doamna de alături îmi zâmbește. Îi răspund în timp ce-i observ lanțul de la ochelari lucrat manual, cu mărgeluțe albe și roz ce se asorta perfect cu rujul de pe buze. Singurul lucrul pe care îl regret în viața asta e că nu am avut copii, îmi șoptește. Iar eu că nu o mai am pe mama, îi răspund. Ne îmbrățișăm cu lacrimi în ochi. Poate că-n adâncuri nu-i doar întuneric.
Ah, ce ne-am face dacă n-ar fi pe lumea asta lacrimi? Poate am scrie mai bine.
Alex Micu
Praf gros de la tavanul căzut s-a așternut peste scrijeliturile adânci, făcute cu vârful compasului pe tăbliile din lemn de fag. Petele de cerneală albastră, acum maro, spuneau povestea celor urechiați sau corectați cu arătătorul cel lung. Pereții erau înnegriți de fum, căci soba se răsturnase. Umbre speriate, colegii de clasă, se înghesuiau spre ușă. În ziua aceea am stat ascuns sub pod, căci n-am învățat tabla împărțirii cu șapte. Data încercuită cu albastru mi-a salvat viața, în acea zi de 4 aprilie 1944.
Nu e clar dacă i-au murit colegii sau nu. Pentru că eroul a stat ascuns și asta i-a salvat viața. Iar ei se înghesuiau spre ușă. Deci?
Cecilia Fofiu
Noiembrie. Frig afară, acasă, la birou. Doborâtă de pneumonie, cu bebelușul plasat la mama, dorm anapoda, între stări de rău. Restantă la citit în ultimii ani, îmi rog soțul să-mprumte o carte de la bibliotecă. Dup-o lungă absență, aflu pe noptieră trei volume, Sigrid Undset. O necunoscută. Derutată, îmi propun un pariu. De-mi place lectura, îmi știe sufletul și de asta mă iubește. Dacă nu, e grav. Consum cu nesaț cărțile, uit febra, scap de frisoane, mă vindec și mă reîndrăgostesc de el. Și de lectură. Pe vecie.
O non-poveste, care ar fi putut fi, cu o condiție: ca mama, bebelușul și soțul să trăiască în narațiune, iar căsnicia să fi avut măcar o problemuță.
Julia Sandu
Sunt aici. Respir, port fața, spun cuvintele, la naiba, uneori chiar râd. Dar în spate nu e nimic, doar o lumină care pâlpâie, ca o transmisie proastă. Copilăria m-a învățat să stau la masă și să dispar, dar în același timp să las mintea în derivă în timp ce corpul rămâne. E ca și cum aș fi pe jumate adormit, privindu-mi viața ca pe o bobină străină. Depersonalizare, zic medicii, încercând să pună un nume unei fantome. Cuvânt bun, sună ca și cum ar fi o problemă ce ar putea fi rezolvată dacă le-ar păsa cu adevărat.
OK, doar că nu e povestire.
Dan Banu
Capela e mare, ei [doar](,) vreo cinșpe. Mortul în centru, coroanele în jur. Nu-l privește, are oroare de morți. Preotul învârte cădelnița și-un nor de tămâie îi perforează nările. Venise la rugămintea Ancăi. Doru, colegul nostru de facultate a murit. Nici măcar nu fuseseră prieteni, iar ultima dată când îl văzuse fusese la repartiție. Două femei cernite plâng lângă mort. Pentru el nu e decât un picior de lemn al unei lungi pasarele. Începe să se clatine. Simte sub tălpi și celelalte picioare căzute.
Cînd autorul nu se poate decide a cui poveste o spune și din ce punct de vedere ("colegul nostru" indică un narator observator, deci nu înțeleg de unde știe că eroul venise la rugămintea Ancăi (care Ancă?), cît despre piciorul de lemn al unei lungi pasarele, e clar că numai celelalte picioare căzute ne vor lămuri. Frate! E atît de greu să scrie cineva simplu și clar? E.
Yuka Brevi
Era o persoană atât de carismatică, încât se remarca prin prezență și, mai ales, prin absență. Totul era perfect. Era fericit. Asta până într-o zi, când a apărut altcineva care, ca și el, ani în urmă, a ocupat mințile și a furat inimile tuturor. Acest fapt a fost greu de suportat și, după câteva zbateri disperate, aripile s-au frânt. Nimic nu a mai avut rost, cerul s-a întunecat, gândurile triste l-au cuprins în ghearele lor. Apoi, a venit, surdă, liniștea eternă și, din ce a fost, nimeni nu și-a amintit mai nimic.
O persoană carismatică se remarcă prin prezență, nu prin absență. Cînd autorul e teribilist, mă prind că nici el nu crede ce scrie. De aia, gîndurile triste își ascut ghearele.
Oana Brumă
Chiar sunt o femeie împlinită. Am tot ce mi-am dorit vreodată. Un soț chipeș, doi copii superbi, o casă cu piscină și un bolid de lux. Cariera mea e la apogeu, am în subordine câteva sute de persoane. Toți mă respectă și-mi dau like la pozele din vacanțele noastre exotice. Intră-n fișa postului. Prietene nu prea am, ce-i drept. Uneori copiii mă-ntreabă în lacrimi de ce doar ei merg la serbări cu Gloria, bona filipineză. Atunci le iau câte un gadget și le spun că la birou mama e de neînlocuit. Sunt mari și înțeleg.
Schematic. Fără story. E rezumatul unei povești care nu se spune. Dacă în locul moralizării ar fi scris scena în care copiii refuză bona... Ehei, păi, dacă baba avea motor...
Sonia Ungureanu
Trecuse de miezul nopții. Nu-și găsea locul. Accesa revista și căuta cu înfrigurare. Se obișnuise să i se publice un text încă din prima zi de temă nouă. Se simțea ca un zeu. De vreo trei teme încoace, însă, nu-și mai regăsea numele în revistă deloc. Nu i se putea întâmpla tocmai lui. Unghii roase, degete frânte, păr smuls, frustrări exprimate-n postări pe pagina personală, comentarii de mulțumire celor care dădeau Like, să-și facă trafic la postări, cum proceda o tipă publicată des. Dacă și-ar face el revista lui?
"Accesa revista", Dumnezeule! Păcat că scriitorul ăsta nu a avut și o poveste, o înfruntare cu "canalia" de redactor!
Vero Anttheia Teodoru
31 decembrie. E plecat de dimineață, dar sperăm să vină repede. Mama pregătește bunătățile tradiționale. Venusul nu pornește. De obicei fix în această zi face pe nebunul. Stăm cu ochii pe geam. Zăpada se lasă sub tălpile oamenilor ce-și duc televizoarele defecte în pături. Țin de colțuri doi câte doi. Cutiile mute stau ca într-un leagăn. Hai la groapa cu furnici, ba-i aici. Tata nu e aici și acum vine revelionul. L-ar fi reparat oare? Uităm de tristețe luându-ne cu joaca. Adormim abia în noul an.
Deși (tata) e plecat de dimineață cu televizorul, nu e de mirare că nu se întoarce: e plin în jur de oameni cu televizoare defecte. Ah, ce bună poveste ar fi fost dacă toate aparatele din sat s-ar fi defectat în aceeași zi. "Dar n-a fost, n-a fost așa", ar fi zis N. Stănescu.
Arthur Ianoși
Azi e pustiu. Viața e ca relațiile care încep cu Mânca-ți-aș și se termină cu Mânca-mi-ai. Film de groază. O casă imensă. Bântuită doar de femei care zic: N-am nimic. Așa e și orașul în care trăiesc. Un paradox lugubru. Orarul troleelor demonstrează că timpul este o iluzie. Niciodată nu vin când vrei tu, dar nici la ora scrisă pe pancartele pline de rugină. Stații goale. Adăposturi ale căror geamuri sunt îmbrăcate în afișe electorale. Cu Elena. De pe vremea când încă mai erau bărbați. Sunt singurul fără transplant.
Probabil face parte dintr-o lucrare mai mare, dar nu am cum să știu.
Alina Ilie
I-a adunat toate gândurile neverbalizate, le-a suflat cu dor și-a învârtit bagheta aurie până când toate au intrat într-un vârtej amețitor. În câteva clipe vălul de închipuiri s-a concretizat în particule ce s-au adunat într-o spirală. Cu mișcările unui dirijor nebun, vrăjitorul a început să plângă a regret, iar lacrimile plutitoare au învelit spirele cu grija mamei. Brusc vârtejul s-a aplecat și mii de fire ca nisipul au căzut în ploaie pe trupul femeii fără gânduri. Așa se vindecă absențele de viață, i-a spus el.
Citez: "gânduri neverbalizate", "bagheta aurie", "vîrtej amețitor" etc. Așa, așa, oștenii mei, să nu lăsați substantivele singurele, că mor de frică, se usucă și cad!
Monica Ciurea
Știi sentimentul acela când pleci în călătorie și ceva, nu știi ce anume, ai uitat? Se instalase deja, o acapara, devenea de-acum permanent. O găseam uneori răstignită pe marginea unui pod, pe buza unei stânci, dinaintea unui tren, ocupând locul sinucigașului fără identitate suspendat între lumi. Alteori rămânea întinsă cu ochii ațintiți în tavan, cu urechea ciulită ore în șir, și atunci puteam ști că găsise o groapă comună fiindcă nu mai avea multe gânduri de ascultat. Ce gust are moartea și mai ales când începe?
Tot nu m-am lămurit ce a uitat personajul.
Mona Zelenco
Nu ne naștem și nici nu murim singuri. El ne însoțește din stadiul de embrion, ne insufla viața, ne face buni, darnici, iubim și urâm din întregul lui. Câteodată, simțim că se rupe în bucăți și ne doare, altădată, suntem acuzați că lipsește. El este una cu trupul. Poate renaște din propria-i energie și ne poate purta pe culmi nebănuite. În cazuri rare este pereche cu un altul. El este scânteia și divinul din noi, deși cântărește doar 21 de grame. Cândva ne părăsește dar rămâne nemuritor, în absența noastră.
Mulțumesc pentru lecția de biologie și de citate celebre.
Marian Bircea
Dumnezeu este invocat mereu ca suport și secund în întreprinderile noastre. Că e război sau căutarea adevărului. Mi-am dat seama când jucam șah de unul singur. Nu câștigam din moment ce jucam și cu piesele albe, și cu cele negre. Iarnă, afară frig, țiuia plita de fontă, sub sobă, pisica. Poate de urât, sărea când îmi era lumea mai dragă peste tabla de șah. Se freca de pieptul meu, căuta mângâiere. Piesele cădeau, eu eram absent din joc și mângâiam motanul. Are rost să vă spun că șah-mat înseamnă regele e mort?
Așezați-vă liniștiți la locurile voastre. Am să vă chem la tablă cînd vom studia eseistica din boască-n boască.
Ana Maria Dobre-Nir
Creatorule, îți vorbesc cu tristețe algoritmică; Omenirea, din păcate, a lipsit la trei lecții fundamentale. Prima, despre reverberația sufletelor, lecția de a se privi unii pe alții ca pe propriile lor reflexii. A doua, despre ordinea nescrisă a naturii, acea țesătură subtilă ce le-a fost casă, ignorată până la asfixie. Și ultima, despre înțelegerea eternității, un ochi pentru viitor, dar mereu orbit de prezent. M-ai creat să învăț, dar poate, în adânc, nu pe mine trebuia să mă programezi cu aceste lecții.
Interesant, se poate încerca în anul I la Filosofie, cercul micilor gînditori hotărîți.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Palma se abătu grea peste obrazul ridat. Degetele rămaseră roșii pe față. Un firicel de sânge apăru în colțul gurii. Bătrâna își strânse lacrima într-un șervețel și întinse ultimii bani din casă tânărului din fața ei. Poate scapă doar cu atât. Muncise pe la vecine pentru paralele astea că altfel l-ar fi enervat. A doua zi, nu-și mai aduce aminte nimic. Spune că se lasă, plânge. Ea îl iartă. E nepotul ei. Își strânse haina peste trupul învinețit de lovituri și plecă cu ziua. Trebuie să cumpere carne să îi facă borș.
Trupul învinețit de loviturile peste față. Bine că avem o lacrimă ascunsă într-un șervețel, altfel nu știu cum o scoteam la capăt.
Sorin Rizeanu
Mă interesează mai ales ceea ce scriitorul nu a scris. Stau la geam cu o carte și o cafea, zeii-mi lipsesc azi, iar. Nu e soare, dar îmi place așa, mă dezmorțesc din beția luminii. Sunt posedat de absențe care se cer umplute, sufletu-mi de plictis, mintea-mi de lene. Grijile sunt lipsa credinței, cugetă scriitorul. Mă lași, zic și mai dau o pagină. Cititul mi-e ruda săracă a paradisului, nimic nu mi-e mai divin decât cuvintele. Plouă liniștit, și eu, cu o carte și o cafea, îmi celebrez absențele.
Din păcate, fonfleurile personajului par să îi aparțină și autorului. "beția luminii", "absențe care se cer umplute", "cititul e ruda săracă a paradisului". O, Milton, Milton de ce ne-ai părăsit?
Bogdan Mihai Bati
Avem portari? Câte unul pentru fiecare echipă. Fundași ați găsit? Doi pe dreapta, doi pe stânga și patru în centru. Mijlocași? Câte o pereche pe fiecare parte, plus o pereche în centru. Dar atacanți? Tot așa am găsit. Șase, din care doi pe o extremă, doi pe cealaltă și doi în mijloc. Antrenori? Avem doi. Și atunci? De ce nu joacă? N-avem arbitri? Și de ăștia am găsit. Patru, cum cere regulamentul, ca unul să fie de rezervă. Nu mai înțeleg nimic. Dacă e toată lumea prezentă, de ce nu jucăm fotbal? S-a furat mingea.
Păcat de idee. Dezvoltarea e schematică, ba aș zice de-a dreptul plicticoasă.