El a fost bolnăvicios când era mic. Ea a fost anxioasă. El nu a avut voie să mănânce până la 3 ani nimic altceva decât zeamă de morcov și biscuit ras. Ea îi dădea pe răzătoare toate speranțele ei, stând mereu îngândurată de groaza dispariției lui și apariției soțului bahic, ce-i zicea: Ia-ți viermișorul și pleacă, dacă nu-ți convine. Mâna aia de carne era tot ce ea avea. El a crescut. Ea s-a micit. El o privea mereu ca pe o vinovată. Ea l-a iubit. De prea puține ori ne gândim la mamele noastre.
Iulia Biro
După Anul Nou, simțea că începe iar să trăiască. Îi era și frică să recunoască asta, să identifice micile plăceri zilnice care apăreau din nou, fiorul subțirel de bucurie ce o trecea de câte ori punea muzică, liniștea de când o suna pe Eva și, după zece cuvinte, tăceau împreună. De la sfârșit de ianuarie, pândea grădinile celor două case dintre blocuri. Vedea verdele cum se ițea din zăpadă sau pământ și creștea, sulița firavă a speranței la încă un an trăit. Ghioceii ăia erau pentru ea semnalul că iese din neguri.
Magdalena Daminescu
Slab și deșirat cu capul între umeri, tăcut și politicos, mai mult singur, scria mereu ceva pe caietul din fața lui. Ridica mâna rar, de obicei când nimeni nu se oferea și de fiecare dată ne uimea, atât pe noi cât și pe profesori. I-am furat caietul într-o clipă de neatenție. Era plin de formule și demonstrații matematice. Vinovată, mi-am cerut scuze și i-am înapoiat caietul. Mi-a zâmbit timid și am devenit prieteni. În anul următor n-a mai venit la școală. L-am vizitat la spital, unde umplea zilnic câte un caiet.
