Își pălmui soția de față cu cei doi băieți, unul de șapte ani, celălalt de patru, apoi turnă liniștit un pahar de Stalinskaya pe care îl savură în bucătăria strâmtă în care de la un timp mâncau pe rând, foarte rar reușind să se adune cu toți la masă și asta nu din cauza spațiului. Copiii s-au refugiat ca de obicei în dormitor, cel mic cu ochii plini de lacrimi, cel mare cu o nedumerire amestecată cu ură. În mintea mamei gândul firav încolțit cândva căpătă o formă clară. Nu i-a mai găsit niciodată.
Ionuț Tuhoarcă
Pe drumul spre votare. Votez într-un singur loc. O dată. Singur. Cu o ștampilă. Ridic perdeaua. Cobor perdeaua. Ștampilez ca un gânsac ce și-a regăsit glasul. Să fie femeie. Și așa a fost. Nu preget că m-am chinuit fantastic să mă deznod de perdelele secției. Am fugit lejer la urnă. Am împăturit minciuna. Am introdus-o în fantă. Așa ne trebuie. Am întrebat prieteni. Cu cine ați votat? Cocoșilă mi-a răspuns. Niet pagadi. Dar nu aveam încredere. Trotilul. M-am așezat la masă cu Mașa. Hei, ce faci?
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Altă zi, același drum. Spre parc. Cu atâta demnitate în paltoanele uzate de timp, încât nu puteai să nu întorci capul și să-i admiri. Ea îl așeza pe o bancă și cumpăra câte o ciocolată caldă. Stăteau unul lângă altul fără o vorbă. Știa că pentru el, de fapt, era aceeași zi, același drum. Puse mâna ei peste mâna lui sprijinită de spătar. Zâmbi. Trist. Tu cine ești, sparse el tăcerea. Ea se ridică și cu un gest simplu îl sărută pe frunte. Atât. O privea. Îl simțea. Draga mea, eu ca eu, dar te rog, nu mă lăsa să te uit.
