Toată lumina și toată angoasa dintr-un an - 2024

Media pașilor zilnici: 11.141 (mai mulți decât anul trecut)
Vârsta: 50 de ani și 4 luni (mai mulți decât anul trecut)
Alte numărători și socoteli n-am mai făcut în 2024, pentru că trebuie să recunosc că vârsta asta rotundă pe care am împlinit-o în septembrie m-a zguduit destul de tare. Și parcă tema anului trecut a fost pentru mine efemeritatea, vulnerabilitatea.

Prima oară când mi-am formulat foarte limpede în cuvinte ideea asta, sau, mai degrabă, spaima asta, a fost în iulie, pe o plajă lungă, îngustă și pustie din Grecia. Era acolo atâta sălbăticie și atâta liniște, niciun om în afara noastră, erau acolo toate lucrurile care lipsesc dureros din viața mea de locuitor într-un oraș care crește bezmetic, iar eu contemplându-le începusem să mă simt stăpâna nisipului și a apei, a soarelui și a cuiburilor de broască țestoasă cu ouă recent eclozate, până când țepii unei carcase uscate de arici de mare mi-au străpuns adânc talpa piciorului. Și dintr-o dată, din zâna nemuritoare a naturii am devenit o orășeancă jalnică și plângăreață, căruntă și ridată, îngrozită că rana s-ar putea infecta.

Poate de aceea, una dintre cărțile care mi-au marcat anul 2024 a fost Elogiul eșecului. Patru pilde de umilitate, de Costică Brădățan, apărută la Editura Spandugino în traducerea (din limba engleză) a lui Vlad Russo. Mi-a plăcut în primul rând structura mozaicată a cărții și felul în care autorul îmbină filosofia, istoria și literatura și am înțeles (din nou!) cât de tare mă influențează cultura pop în cele mai banale aspecte ale vieții, cât de mult m-am desprins de realitate plutind mereu într-o bulă virtuală care se află în spatele tuturor deciziilor mele, care-mi creează un iluzoriu sentiment de atotputernicie și credința naivă că există undeva o aplicație care să rezolve orice fel de problemă. De la plata parcării, până la remediul pentru boală și chiar pentru moarte.

Dar am mai înțeles și că elogiul eșecului se transformă de fapt în elogiul povestirii și că pentru mine nu există medicament sau refugiu mai solid (!) decât literatura și teatrul și cinematograful.

Am citit și recitit mult în 2024, dar n-am mai ținut o evidență foarte strictă pe Goodreads. M-am împăcat cu Hemingway și cu Italo Calvino, doi autori pe care-i pusesem pe raftul cel mai de sus al bibliotecii și pe care-i consideram condamnați să facă parte doar din bibliografia obligatorie de la universitate. I-am recitit încet și de mai multe ori, cu creionul în mână, încercând să pricep cum poate Calvino să dilate timpul pe mai multe pagini fără să devină plictisitor, și cum poate Hemingway să creeze tensiune dintr-un dialog banal cu propoziții incomplete.

M-am străduit să formulez limpede de ce mi-a plăcut sau de ce nu mi-a plăcut un text și să discut despre asta cu un bun prieten, iar discuțiile noastre literare au fost unul din cele mai luminoase puncte ale anului trecut. Și un foarte bun exercițiu pe care sper să-l continuăm la fel de consecvent în 2025.

Și ca să închei capitolul lecturi remarcabile din 2024, completez lista cu Trilogia gemenilor de Ágota Kristóf, traducere de Tristana Ir (probabil cea mai tulburătoare carte pe care am citit-o vreodată), Despre ce vorbim când vorbim despre iubire de Raymond Carver, traducere de Liviu Bleoca (pentru mine, cel mai bun autor de proză scurtă), Numele celălalt. Septologie I-II de Jon Fosse, traducere de Ovio Olaru (un roman ca o incantație, cu un efect straniu care te face să devii captiv ca cititor, foarte asemănător din acest punct de vedere cu trilogia Ágotei Kristóf).

Am citit și foarte multă literatură română contemporană cu satisfacția că se scrie tot mai bine și mai divers și la noi: Simona Goșu, Iulia Gherasim, Tatiana Dragomir, Tudor Ganea, Ioana Stăncescu, George C. Dumitru, Maria Martelli, Lena Chilari, Olga Ștefan, Ana Herța (am amintit doar o parte din autorii - de proză și poezie - pe care i-am citit prima dată anul trecut).

Făcând recapitularea anului 2024, îmi dau seama că aș putea să leg absolut toate momentele lui semnificative de ideea asta a efemerității de care te salvează sau te apără povestea, amintirea. La începutul verii am devenit "exponat" într-o instalație originală și sensibilă gândită de buna mea prietenă, artista vizuală Crina Prida. Ea a țesut în jurul cărții Madame Bovary de Gustave Flaubert și a romanului-eseu al lui Julian Barnes Papagalul lui Flaubert (din nou cărți!) o narațiune vizuală despre feminitate și autenticitate, în care mi-am completat propria poveste cu poveștile bunicii și străbunicii paterne, două femei care au făcut alegeri dureroase și fără de care eu n-aș fi cine sunt azi.


Scriu acest text după ce de dimineață am ascultat un interviu cu scriitorul britanic Ian McEwan, care vorbește tot despre memorie și amintire și despre faptul că una dintre părțile bune ale rețelelor de socializare (să le lăsăm deoparte pe cele negative, mult mai numeroase) este că aduce mărturii foarte diverse despre lumea în care trăim, iar asta le va fi de mare ajutor celor care peste multe decenii vor studia și vor încerca să înțeleagă epoca noastră. Preluând ideea lui Ian McEwan, unul dintre momentele care mi-au adus mare bucurie în 2024 a fost publicarea, la editura clujeană Actual, cu sprijinul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, a unei cărții de memorii ale bunicului unei foarte vechi și apropiate prietene, Anca Băltan.


Amintirile lui Avram Mihai încep din primii ani ai copilăriei, la sfârșitul secolului al XIX-lea și se încheie în 1921. Autorul a fost martor la foarte multe evenimente istorice precum zborul lui Aurel Vlaicu, mobilizarea la oaste în Imperiul Austro-Ungar, retragerea germanilor din Alba Iulia și intrarea Armatei Române în Transilvania, dar și la preluarea instituțiilor transilvane de către autoritățile române după Marea Unire din 1918. Ce bine ar fi și ce mult am înțelege din epocile anterioare dacă ar exista mai multe asemenea mărturii de la oameni obișnuiți, așa ca noi.

Anul 2024 mi-a adus multe momente în care m-am simțit pe marginea prăpastiei, gata să mă prăbușesc, însă de fiecare dată s-au găsit oameni sau cărți, filme sau spectacole de teatru care să-mi întindă o mână și să mă tragă înapoi pe mal.

A fost anul întâlnirilor și reîntâlnirilor cu o tentă de miraculos: câțiva oameni care au intrat în viața mea și pe care i-am simțit apropiați din prima clipă, dar și persoane pe care le-am întâlnit pentru prima dată acum 30 de ani și de care mă leagă în continuare o relație trainică, deși n-am făcut mare lucru ca s-o întrețin. Au fost și oameni care au ieșit din viața mea, pentru că se pare că și prietenia funcționează după aceleași legi: se naște, crește și uneori se stinge.

Am călătorit mai mult decât de obicei și duc cu mine amintirea Rotterdamului pe ploaie la început de iunie, Sparta pe o căldură copleșitoare în august, Budapesta însorită, văzută din balon în ianuarie, canalele Amsterdamului la început de septembrie și oamenii împreună cu care am fost în toate aceste locuri.

Ce îmi propun în 2025? Să scriu, să citesc, să călătoresc, să-mi văd prietenii, să stau cât pot de departe de telefon și să-mi țin astfel în picioare șubreda cazemată care mă protejează de efemeritatea vieții și lumii în general.


Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)