Unde rămăsesem? A, da, eram cufundată în văgăunele Șirnei, între Piatra Craiului și Bucegi, în zăpadă, soare, frig și căldura iubirii colegilor mei de liceu, cu copii cu tot. Nu cred în miturile despre cum îți începi anul sau cum că ceea ce faci în prima zi te urmărește restul de 364. Le lași să curgă, faci ce vine de la sine, parcă cât de rău poa' să îți meargă dacă stai liniștit, dormi, ieși la o plimbare pe coclauri, râzi de mama focului și te alinți cu copiii?
Dar am plănuit, aaa, da, încă de atunci Perseidele din august: taman peste deal, la corturile albe cu godin și ciubăr, unde nu prindeam loc nicicând, le-am antamat în zilele acelea de început și bine ne-a mai mers!
Ziceam noul bine, și nu "mai bine", pe care mulți îl văd dușmanul binelui.
Noul bine este... binele într-o lumină nouă, mai zglobie, mai proaspătă, cu o fațetă nebănuită până atunci sau, cum s-ar zice în zilele noastre - binele with a twist.
Ca orice mamă, în preajma copilului mă las "suptă" de energie, în mod subit și inconștient, pe toate căile pe care le găsește: fizic, mental, emoțional... Dacă atunci când era mic, energia pe care i-o dăruiam era ca laptele consistent, plin de nutrienți și anticorpi, pe măsură ce se apropie de majorat știu că a devenit o zeamă fără importanță, în afara unui confort emoțional dubitabil, adăugând și angoasa unei false alimentări.
În ultimii doi-trei ani, experimentam la schi ceva nou: deși mă conectam cu Ducu, mă simțeam deopotrivă deconectată și relaxată, ore și zile în șir, fără să fiu epuizată, ca în alte situații sau locuri. Privind atent, mi-am răspuns cu o fericire de nedescris, căci era însuși sensul de a fi părinte: copilul devenise mai bun decât mine!
Era, deci, în regulă să las jos totul: atenție, vigilență, control, încordare, concentrare, dăruire, lecții, putere... Le luase, le prelucrase și făcuse cu ele ce era de făcut. Eu, în sfârșit, puteam să fiu doar eu! Iată noul bine!
Abia așteptam să mă depășească în toate, dar până atunci ne-am bucurat de un sezon de schi formidabil, în care am petrecut împreună aproape tot timpul, în care am cunoscut oameni noi, în care nocturna a ținut o oră mai mult, special pentru o întârziată ca mine și s-a încheiat cu focuri de artificii peste întreaga stațiune și peste tot cerul iernii: le binemeritasem, mi-am spus!
Odată revenită din vacanță, mi-am luat rămas bun de la echipa în care am construit și dus până la capăt timp de un deceniu nenumărate soluții de transport, iar din 15 martie am început noul bine profesional: mai mult vânzări decât operațional, biroul la un sfert de oră de casă în loc de o oră jumate, o clădire nouă de birouri pe o străduță centrală plină de verdeață în locul celei industriale din zona cargo a aeroportului, alături de buni și vechi prieteni, într-un program și într-un ritm potrivite vieții mele.
Cred că vine cu vârsta acea siguranță cu care alegi, deopotrivă liniștit și ferm, cărările care te reprezintă fără echivoc. Aparent conservatoare, ele sunt totuși noi și tocmai de aceea ai ocazia să descoperi lucruri noi despre tine însuți. Ca, de exemplu, bucuria și ușurința de a conduce la anii ăștia o mașină sport în locul berlinei de-o viață, desigur - dacă și tinerețea copilului te împinge de la spate!
Și e cu putință, tot cu vârsta și tot în pofida ei, ca și alte echipe să se schimbe: echipa Fără Asfalt, mereu alta în fiecare an, dar la fel de lejeră și plină de voie bună. Galeria e mai mică, căci, ce să vezi - noul bine: din galerie, s-a trecut la competiție, iar copii au crescut și încep să își facă propriile echipe, în care ăștia "bătrânii" suntem adjuvanți. Muzica, marea, Golful, oamenii sunt ale acelui țărm precum o deltă: de demult, dar înnoite cu fiecare sezon.
După cum același e Marocul pe planeta asta, dar cu fiecare grup cu care mă duc îl găsesc ca nou. Poate că eu sunt delta lui, prietenii care mă însoțesc - noile aluviuni, iar munții, văile, deșertul, oamenii și orașele sale - fundația noilor straturi de uimire, bucurie și dragoste cu care îl alimentăm.
Prietenii noi s-au născut și în mai, așa cum se nasc de fiecare dată, iar cele vechi - se reformulează. Și Abdul, și Rachid se schimbă, după cum vieților lor le-o cer.
O nouă configurație de grup și de itinerar, o nouă ascensiune de Atlas, o noapte în plus în Sahara, bancuri și subiecte noi de discuție sub cerul înstelat, pe dunele fierbinți sau în cafenelele Medinei - noul bine folosește tuturor!
Și cine-s mai noi decât copiii noștri? Poate doar dorințele, puterea și îndrăzneala lor. Venirea adolescenților alături de noi în vechiul Sinai la finalul școlii a fost noul bine din peninsulă: e un bine nou când dăruiesc ei în locul nostru dulciuri celor mici din Saint Catherine, când ajung ei primii în vârful muntelui în fața noastră, când văd și ei cum toate națiunile și religiile pot asculta muzică, mânca și râde sub același acoperiș de stuf prin care soarele ne încălzește pe toți, prin care vântul ne răcorește pe toți...
E un bine nou când se așază ei primii la picnic pe malul mării și, dezvelindu-și sufletele și povestind între ei la lumina lunii pline, în timp ce mănâncă cu mâna toate bunătățile gătite pe loc, realizează măreția momentului și sublimul spiritului care ne sălășluiește. Ambele sunt divine și, ca orice dar sau atribut divin, poți să le consideri garantate, cu condiția de a le trăi cu inima. Iar ei au făcut-o!
Și tot copiii noștri au fost noul bine din nopțile de Perseide, în care vârstele noastre s-au șters, în care toți am fost o singură gașcă de liceu, aceeași ca și în noaptea de Revelion a acestui 2024, filozofând și râzând în hohote sub cel ploaia de stele. Poate-o fi un adevăr în felul în care întâmpini Anul Nou, până la urmă!
Toate episoadele acestea au fost înșirate nu numai pe firul noului bine, ci și pe o liniște și o bucurie genuine, la care știu că am ajuns în urma celei mai importante și mai bune decizii din viața mea: aceea de a divorța.
Nu alegerea liceului, a facultății, a vreunui post, nu aceea de a mă căsători ori de a face copii a fost cea mai importantă decizie, deci nu vreuna de a construi ceva în viață, ca să zic așa, ci una de a înceta, de a termina, de a mă opri din ce credeam că fac și de a vira într-un unghi nou.
Oricât de mult ai iubi, oricât de înțelept ai fi și orice ai fi în stare să construiești pe lumea aceasta din iubire și înțelepciune, nu vei putea niciodată să vezi limpede, să înțelegi ce se întâmplă și pe unde este drumul, și nu vei putea niciodată învăța ce-o fi de învățat, decât dacă iei distanță, dacă nu pleci (musai) de lângă sursa de durere.
De când ne-am mutat, am zilnic momente de bucurie liniștită: spălând vasele, întinzând rufe, gătind, drăgălindu-l pe Ducu, râzând tare de una singură la vreo poantă, citind, asortând bijuterii cu rochii, făcând baie, întinzându-mă în pat... La început era ciudat de bine, apoi a fost din ce în ce mai bine, apoi bine de tot, iar în cele din urmă binele acesta a devenit noul și cel mai râvnit bine din istoria umanității: normalitatea.
Normalitatea cred că au urmărit-o și frații Ușeriu, când s-au gândit și au implementat cel mai folositor proiect de promovare de care a avut parte România vreodată: VIA TRANSILVANICA. Cum să îți cunoști mai bine țara, decât făcând-o la pas? Cu formele sale de relief și natura care le îmbracă, cu comunitățile, oamenii și veacurile lor, cu liniștea ta interioară și cea care te înconjoară, totul într-un proces de descoperire, a țării și a puterilor tale cu care o poți străbate și o poți iubi.
Ne-am învrednicit nouă oameni, timp de trei zile, în bogata lună a lui septembrie, să parcurgem câteva Coline ale Transilvaniei. Am mers, mult, am râs, mult, am povestit, mult, am mâncat, mult și iar am născut prietenii, pe tăcute, fără cuvinte mari, așa cum sunt toate tainele. A fost mai intens decât orice sport, mai plăcut decât orice drumeție, mai revigorant decât orice terapie, a fost noul și neașteptatul bine!
Și dacă tot o pornisem pe această rampă, am ridicat ștacheta sporturilor, drumețiilor și terapiilor de la mers la... alergat. Deși îmi dorisem ani de zile un singur maraton - originalul de la Atena, iată-mă făcându-mi bagajele în noiembrie pentru... Istanbul.
Orașul acesta mă stârnise acum câțiva ani și îmi rămăsese dator. Îmi datora multe plimbări, multe cafele, multe apusuri de soare, toată gălăgia străzilor și toată liniștea moscheilor. Îmi datora nopți de poveste și zile pline de mâncăruri, el însuși o prăjitură cu nenumărate straturi de istorie amare și dulci.
Ca să își achite toate datoriile, l-am încălțat și cu adidașii unei curse la fel de istorice ca și el.
Noutatea de a trece Bosphorus Bridge pe jos, noutatea de a continua pe "42k lane" la fiecare bifurcație, noutatea de a trece peste kilometrul 25 si peste fiecare kilometru pana la 42 - noul bine mi se infiltrase în vintre, în mușchi, în terminațiile nervoase și de acolo mă propulsa cu fiecare pas, în urale și lacrimi de bucurie, către linia unei sosiri imaginare, pe care nu o înțelege și nu o savurează nimeni decât cel care a trăit-o. Și care devine atât de stăpân pe sine și pe viața sa, cum numai o astfel de reușită, numai un astfel de bine te poate înstăpâni!
Dar cel mai mult îmi place să scriu, de fapt, despre dragoste. Despre acești doi ani în care am fost iubită din ce în ce mai bine, într-un fel mereu nou și mereu surprinzător, mai ales pentru el. Omul acesta din umbră, cu un lung șir de femei în spate, a știut de la prima privire și atingere să mă facă să mă simt numărul 1, cea pentru care își pune inima la bătaie, și la propriu, și la figurat, ajungând astfel să mă iubească peste puteri, cum s-ar zice. Omul acesta calm și zdravăn, calculat și de neintimidat, a depășit periodic cei 500 de km care ne despart, amețit, emoționat și pasional - către mine.
Iar eu am luat cu două mâini și am dăruit cu patru, așa cum stă bine zeițelor adorate. Am lăsat jos grelele poduri ale principiilor și am cerut să se deschidă marile porți ale micilor bucurii. Asaltul cu jad topit al ochilor lui m-a făcut să părăsesc fortăreața și să îmi găsesc siguranța în strânsoarea brațelor sale olimpiene. Și din strânsoarea și siguranța aceea, să izvorăsc șiroaie de mir prin vene și grădini de rodii în floare din toată carnea, întocmai ca în cântările lui Solomon:
"Ce are iubitul tău mai mult ca alții, o tu, cea mai frumoasă-ntre femei?
Iubitul meu e alb și rumen, și între zeci de mii este întâiul.
Capul lui, aur curat.
Trandafir mirositor sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate. Iar buzele lui, la fel cu crinii roșii, în mir mirositor sunt scăldate.
Brațele-i sunt drugi de aur cu topaze împodobite; pieptul lui e scut de fildeș cu safire ferecat.
Stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temei de aur așezate. Și e măreț ca cedrul.
Gura lui e negrăit de dulce și totul este în el fermecător; iată cum este al meu iubit"
Vechiul Testament mi-a arătat noul bine în iubire, oi vedea cum l-oi descifra...
***
E 31 decembrie, e aproape 7 seara, Ducu a plecat la petrecere, vesel și parfumat.
În bucătărie, în halatul lung și moale, picior peste picior, râd de mine, după ce am trecut prin clasicele emoții ale maionezei tăiate din orice Ajun. Miroase a ouă umplute, a vin și cafea. Îmi torn o ceașcă aromată și fierbinte. Rochia neagră și paietele mă așteaptă în întuneric pe pat, luminate promițător de beculețele bradului. Vorbesc la telefon cu mama, pentru că la miezul nopții o să fie măcelărite "firele", și trimit câteva mesaje peste hotare, ca de obicei. Căci "toate-s vechi și nouă toate". Și la anul, și muuuulți ani!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)