Două oi rumegau absente în liniștea serii. Fată, ai observat că seara tu ești 2? Cealaltă întoarse capul părând că nu aude. Fată, lumina dispare seara după deal și atunci nu mai văd nimic. Cealaltă închise ochii, respirând în gând de 10 ori și reuși să tacă. Fată, umbrele suntem tot noi? Lumina ne aduce pe sora noastră să ne însoțească. Cealaltă se ridică și plecă mormăind. Proasta asta se gândește la lumini și umbre. Cine se crede? Menirea noastră este să dăm lapte și lână. Și carne, strigă ciobanul ascuțind cuțitul.
Andra Toropoc
Se așeza pe cojile de nuci din suflet și se biciuia cu amintiri. În singurătate purta masca durerii pe una din fețe, pe cealaltă își vopsea un zâmbet când își lua în brațe copilul. Îi alinta cu palmele grele de tristețe obrăjorii ridicați în mirare: dar mami unde e? Nu putea să-i spună și așteptă ca micuțul să uite și să se lase adormit. Apoi, în liniștea nopții își începu penitența, o chemă în gând și își hohoti tare vinovăția, căci el fusese la volan când. Două mânuțe l-au clătinat ușor: tati nu vreau să plângi.
Ionuț Morariu
Ion era foton. Da' toți îi ziceau Nelu și-l credeau proton. De aici confuzia. Undă sau particulă. Lui Nelu însă nici că-i păsa. Până într-o zi. Când a început să se facă tot mai întuneric. Beznă. Noaptea minții. Atunci cei care locuiau în latura și în umbra morții au strigat să se facă lumină mare. Dar lumina nu s-a mai pogorât peste ei. Speriați, și-au amintit de Dumnezeu și de Ion, fotonul. Zadarnic. O cioară vopsită îi convinsese deja pe amândoi. Că vrabia mălai visează. Că întunericul nu există.
