Era mare și stătea în întuneric, și s-a gândit, de ce stau ca prostu'n întuneric, și a zis să fie lumină, și s-a făcut lumină. P'ormă și-a zis: băi, da' pustiu mai e p'aicea și a făcut apele, pământu', chestii. După care cică, acum e lumină, da' nu mă vede nimeni. Adică? Adică e ca și cum tu ai fi pă o insulă pustie, îți faci permanent, te botoxezi, îți pui țoale dă firma, și nu te vede nimeni. Și abia atunci i-a făcut pă Adam și Eva. Auzi, vezi că-mi faci umbră și mă bronzez nașpa. Mai bine du-te și ia niște mici.
Gheorghiță Mircea
Umbrele îl căutau noaptea, le numărase, oricât de întuneric ar fi fost în încăpere, ele apăreau mai negre decât întunericul din jur. Nu le observase de la început, ele veneau în liniște și se așezau în jurul patului, priveghind asupra lui, așteptând. Cu vârsta, deși vedea tot mai rău, umbrele apăreau tot mai clare, mai întunecate și mai întinse pe pereți. În timp, se obișnui cu ele, ba chiar încercă o comunicare, un dialog mut, el proiecta pe perete cu ajutorul mâinii o umbră pasăre, iar ele răspundeau cu iepurași.
Monica Bologa
Intru în baie pe întuneric și mă pregătesc de duș. Aprind o lumânare. Umbrele se mișcă curioase pe pereți. Mă studiază. Comentează ceva despre alunița mea de pe șold, despre sânii mei, despre fund. Le aud șușotelile cum se preling pe plăcile de faianță. Apa caldă se joacă pe corpul meu. Suflu puternic peste lumânare. Umbrele sunt înghițite de beznă. E liniște. Iau cu palma o bucată de întuneric și o pun pe burete. Îmi spăl cu el fiecare bucățică de piele. Întunericul îmi curăță carnea. Încet, devin lumină.
