Locuiam la etajul 5. Bloc nou, cartier muncitoresc. Când ploua, ajungeam la școală numai glod. Ai mei au ales școala din cartierul vechi. Au făcut bine, călătoriile cu tramvaiul m-au călit pentru viață. Și zilele când se lua curentul. 5 etaje urcate în beznă adâncă, la orice oră. Nicio fereastră pe casa scării. Mâna dreaptă pe perete, mâna stângă pe mâner. Dau cu ghiozdanul, dacă e. O dată m-am întrebat cu voce tare ce etaj e. Trei, a rostit întunericul. Știu sigur că eram lângă ghenă: puțea de vedeam luminițe.
Yuka Brevi
Umbrele și luminile sunt împreună, gândi un bec cu filament, din simplă plictiseală, stând atârnat cu capul în jos, înșurubat într-o lustră veche, din bronz și sticlă decorată cu flori albastre. Trag această concluzie privind cu-atenție. Apar și dispar în același timp, se completează, practic. Aș decreta că sunt în armonie, dar, câteodată, umbra se ascunde și se face una cu-ntunericul. Apoi, se face una cu lumina. Ce să mai înțeleg? O să te schimbe cu un LED, îi spuse trist un fir de praf, aruncându-se în gol.
Victoria Gârlan Grigore
Într-un colț prăfuit, umbra sta nemișcată, urmărind lumina difuză ce dezvăluia un buchet de frezii veștede. Pe masă, fotografia cu un zâmbet larg părea să sfideze decorul sumbru. Sub fotografie, un bilețel scris grăbit. Nu ești tu, sunt eu. Și poate și George. Lumina pâlpâi, ca un oftat ironic. Umbra se retrase, lăsând loc unui rânjet trist. Dragostea avea, se pare, talentul de a transforma orice cameră într-o scenă, iar el era eroul unui act prost jucat, cu aplauzele umbrelor și luminilor, oferite doar de pereți.
