De când s-a așezat, el ascultă muzică și se uită pe geam. Cât să aibă, treizeci, treișcinci? Trenul traversează o câmpie și pe chipul bărbatului aleargă umbrele copacilor și stâlpilor depășiți. Umbră, lumină, umbră, o strâmbătură când lumina e prea puternică. Ochii albaștri îi dispar sub pleoape cu gene blonde. Blondă îi e și barba care acum îi crește, buzele i-s tinere și cărnoase. Și-l imaginează dimineața, în pat, lângă ea, o ea cu măcar douăzeci de ani mai tânără, și oftează. Își ia cartea, să fugă de-aici.
Sara Ungureanu
Întâi îi auzea cizmele venind spre cameră, apoi scârțâitul ușii. Când avea curaj să se uite spre el, îi vedea doar umbra propagată ca un monstru negru pe perete. La început încerca să se prefacă că doarme, înțelesese însă că nu așa funcționează lucrurile. Cu o apăsare scurtă pe întrerupător umbrele inundau camera și toate luminile dispăreau. Ea strângea păpușa și se pregătea pentru rușinea și durerea ce aveau să o țină trează ore bune. Mereu gol, se urca în pat și îi șoptea că asta fac toate fetițele cu tații lor.
Adriana Patroi Miu
Ce poate fi mai cumplit decât frigul? Se întrebase când i-au pronunțat sentința. Loviturile nu o mai dureau, dar gândul că va sta dezbrăcată pe betoane o îngrozea. S-a înșelat, în celulă era călduț, doar un miros de mortăciune se instalase în apa ce se strecura printre cărămizi. Suficient cât să nu o omoare. A scrijelit cu unghiile peretele. Nu merge, i-a zis colega. Nu poți să evadezi. Nu voiam să evadez, căutam lumina. Voiam să las un mesaj cât încă mai am mintea lucidă. Dar apa i-a șters fiecare literă.
