Sub ochiul atent al pictorului, creionul fetei aluneca peste hârtie, învățând jocul hașurilor. Se așezase în spatele ei, ghidându-i mâna, ștergând contururi, adâncind umbre. Liniile începură să se topească în săruturi subtile, de pe ceafa-i fierbinte, coborând spre umeri, clavicule, sâni. Hașurile deveneau fante înguste, răsărind lumina dorințelor mute. Cărbunele aluneca mai jos, spre un nod întunecat, un interior umed și misterios, neatins încă de căldura primei iubiri, dar vibrând de promisiunea unui început.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Apa îl prindea în vârtejuri, brațele îi amorțiseră, luna din ceruri rânjea batjocoritor. Știa că nu se poate opri și continua să înoate. În spate, pe mal, mișunau umbre. Umbre de oameni și umbre de câini. Fascicule de lumină se plimbau pe luciul apei, încoace și-ncolo, într-un dans straniu. Când a auzit gloanțele clipocind, a început să taie apa cu o repeziciune nebănuită. Ajuns pe țărmul sârbesc, a sărutat pământul și a plâns. În țara umbrelor lăsată în urmă rămăsese un om de carne. Soția, însărcinată în opt luni.
Gladiola Chete
Alba ca Zăpada se ridică încet. Era vie, neîndoielnic. Trecuse testul otrăvii, dar acum se întreba dacă nu era mai bine să nu-l fi trecut. Ochii ei, faimoși pentru strălucire și veselie, erau stinși, storși de lacrimi. Obrajii purtau și ei urmele nenorocului, în stânga spre maxilar, în dreapta spre ochi. Fondul de ten nu aducea nici spre zăpada din nume, nici spre bronzul din reclame. Mai pun un pic și iau o rochie lungă cu mâneci, să nu se vadă vânătăile. Azi mă cheamă Alba ca zăpada cu urme.
