Mai șterg un rând.
Nu mai știu cum a început 2024. Nici unde eram. Cred că ne-am întâlnit undeva pe drum și am hotărât să mergem împreună. La braț. Bras dessus, bras dessous. Ne-am găsit ritmul pe parcurs. După ce ne-am ascultat cadența pașilor. Și a inimii. Am renunțat demult la rezoluții. Înaintez în vârstă și mi se pare un privilegiu de care alții nu s-au bucurat. De aceea aleg doar să mulțumesc. Nu oamenii. Pentru că nu vedem cu aceeași ochi. Și suferim de amnezii. Uităm. Dar cel mai mult blamăm. Și criticăm. Fugim de noi înșine și dăm în ceilalți cu nesaț. Avem pretenții, dar ne asumăm puțin. Dăruim cu parcimonie sau deloc. Trăim vremurile îndreptățirii și ale jignirilor. Prin orice mijloc de comunicare. Suntem demonstrativi când, de fapt, puțin ne pasă.
Mint. Am început anul cu o alergare. Așa cum l-am și terminat. M-am înscris la Maraton Apuseni, la semi-maraton, zicându-mi ca va fi singurul concurs de alergare montană pentru care mă voi antrena. În august am mai adăugat două: Hit the Egg și Tășuleasa. Cursa de zece kilometri. La finalul anului am oprit ceasul și m-am odihnit. 1.488,7 kilometri alergați.
Am citit cât am putut fără să îmi fac liste sau să mai subliniez pe cărți. Am pus deoparte literatura de specialitate. M-am reîntors la sud-americani. Primul a fost Augusto Roa Bastos. Cel de-al doilea, Mario Varga Llosa. Eu, Supremul și Sărbătoarea Țapului m-au purtat din Paraguay în Republica Dominicană în stilistici total diferite pe care le-am îndrăgit în egală măsură. Italo Calvino, D.R. Popescu, Irene Solà, Dinu Buzzati, Svetlana Alexievici, Arundhati Roy, José Saramago, Andy Martin, Mark Mordue au zăbovit cu mine pe plaje sau în camere de hotel, duminica în pat, până târziu.
Filmele care mi-au plăcut cel mai mult: Anatomia unei prăbușiri, Cazul inginerului Ursu și Let's Get Lost, documentarul din 1988 despre Chet Baker semnat de Bruce Weber.
Concertul anului: Teho Teardo și Blixa Bargeld.
În februarie am fugit în Zaragoza unde viața mi s-a părut mai ieftină și mai liniștită decât în Cluj. Am alergat pe malul Ebrului în fiecare dimineață. Mi-am băut cafeaua în cafenele în care femeile își purtau feminitatea cu eleganță în timp ce bărbații erau galanți. Oamenii vorbeau între ei sau erau discreți. Citeau Heraldo de Aragón și luau pulsul națiunii. Am mers mult pe jos. Am fost la teatru și la un meci de baschet. Spania vs Estonia. M-am bucurat să îl revăd jucând pe Rubio pe care l-am remarcat prima dată în meciul împotriva Serbiei din 2017. Nici atunci și nici acum nu știu dacă de el sau de Bogdanović mi-a plăcut mai mult. I-am descoperit pe Gargallo și pe Serrano. Am văzut gravurile lui Goya.
În aprilie am vrut să îmi dau demisia. Să renunț la meseria pe care o fac de douăzeci și unu de ani. Am simțit că mi-a ajuns. Că nu mai vreau să am de-a face cu un sistem care nu are încă o legislație prin care profesorii să fie protejați. M-am plimbat mai bine de jumătate de zi prin parc. Pentru că nu iau decizii la furie. Am stat să mă liniștesc. A doua zi mi-am cumpărat bilet și am plecat la Bienala de la Venezia. Două zile am pendulat între Giardini și Arsenale. M-am bucurat de soarele de primăvară. Am băut Campari spritz și am stat întinsă pe pontoane. Am închis ochii și am uitat. Tot ce era de uitat. Nimeni nu mi-a avut grija. Am trecut pe celălalt mal și am văzut integrala Helmut Newton. Știam ce mă așteaptă la Guggenheim. Cu toate astea, emoțiile m-au copleșit. Am făcut o pauză astfel încât trăirile să se poată sedimenta. Următoarele două opriri au fost la Gallerie dell'Accademia, Willem de Kooning, și Punta della Dogana, Pierre Huyghe. Au fost și ultimele pentru că am simțit că nu mai vreau să văd nimic altceva. Arta căpătase alte dimensiuni. Liminal rămâne una dintre expozițiile-instalație care mă va urmări ani buni. O expoziție în care umanul și non-umanul sunt într-un dialog tranzitoriu în timp ce spațiul se schimbă continuu.
În continuare lucrez în învățământ.
În vară am devenit exponat în expoziția Crinei Prida, Papagali și Bovarisme. O conversație intertextuală între Flaubert și Barnes, între femei de vârste diferite și amintirile lor. Apoi am plecat în Corfu. L-am înțeles pe Durrell altfel. M-am bucurat de plaje pustii. Am înotat mai mult decât am alergat. Mi-am potolit setea cu smochine verzi culese direct din copac.
Luna august mi-am petrecut-o acasă. Cu mama. Mi-am reîntâlnit prietenii și am plecat din relații care se consumaseră, în care încrederea nu mai era un numitor comun sau care, pur și simplu, ajunseseră la punctul terminus al existenței lor. Am plecat fără ranchiună, cu recunoștință pentru tot ce aduseseră în viața mea până în acel moment.
În rest, mi-am văzut de treaba și de viața mea.
În noiembrie am plecat la Iași, la RATE - conferința națională a profesorilor de limba engleză, a cărei temă a fost Reflecting on Teaching - Effectiveness vs Efficiency. Am ținut un workshop despre cum utilizarea filmului ca instrument de predare poate dezvolta competențele cognitive, lingvistice și emoționale ale elevilor. Am subliniat importanța educației cinematografice și nevoia unui astfel de opțional în curriculumul național. Plenara ținută de David Spencer a fost preferata mea.
Decembrie a fost un du-te vino între Cluj și București, lucrări pe care a trebuit să le corectez, evenimente la care nu am apucat să ajung. M-am întors la mama, în Câmpulung-Moldovenesc, unde am făcut naveta între apartamentul în care am locuit și casa lui bunelu, unde mă așteptau Bobiță, maidanezul, și Berlioz, motanul luat de la gunoi, când era mai mic decât pumnul de la mâna mea stângă. Acum e ditamai mâtârlanul. Am stat în bucătăria cu sobă de teracotă și plită din fontă în care mirosea a sarmale. Am ascultat-o pe mama în timp ce făcea prăjituri. Am pus lemne pe foc și, ca niciodată, nu am avut nevoie de mai mult.
A fost un an bun.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)