Încă n-am aflat dacă pur și simplu stelele au fost de partea mea, dacă dezvoltarea completă a lobului frontal are ceva legătură sau dacă pur și simplu am meritat să am un an grozav. Dar a fost - a fost grozav.
Încerc să-mi adun gândurile despre 2024 de ceva săptămâni și realizez pe zi ce trece că îmi e foarte greu să scriu despre lucrurile bune. Cumva, răul și greul îmi sunt mai la îndemână și mi-e mult mai ușor să forjez în ele, punându-le în cuvinte - unele chiar frumoase. Când vine vorba de ceva bun însă, parcă mi-e și puțin frică să nu stric / fur / stârpesc din valoarea și greutatea momentului, parcă am senzația că nu cunosc cuvintele potrivite pentru a-l cuprinde, parcă nu-mi vine să cred că a fost real și parcă nici n-aș vrea să-l împart cu alții.
Totuși, pentru că văd cât de prețioase sunt retrospectivele anilor trecuți pe care le pot reciti într-un click, am să fac o încercare despre care știu de pe acum că va fi haotică, imperfectă și pe alocuri redundantă - dar așa sunt și eu, deci ne potrivim de minune!
2024. Curaj.
După un "travaliu" mult prea lung în care m-am luptat cu mine, în primul rând, și apoi cu toate lucrurile potrivnice care mi s-au făcut / întâmplat / desfășurat în fața ochilor și a sufletului, am reușit să renasc ca pasărea phoenix și să mă regăsesc mai puternică, mai curajoasă și, știți ce? mai frumoasă! decât m-am simțit vreodată. Am făcut lucruri la care nu m-aș fi gândit, am făcut lucruri pentru care m-am pregătit ani la rând, am făcut lucruri la care m-am aruncat cu capul înainte și nu m-am lovit. Am fost pe scenă. Scene. Cred că asta e cea mai mare realizare a anului pentru mine. Poate sună neînsemnat (redundant, cum ziceam) dar pentru mine e foarte foarte însemnat. Și de fapt, nu pentru mine-cea-de-acum e însemnat.
Îi datoram asta fetiței cu ochelari și tunsoare tip castron (cine n-a fost tuns castron!?) care făcea spectacole cu scenografii și costume elaborate (pentru 7 ani) în tocul ușii de la sufragerie.
Îi datoram asta adolescentei care se dădea în stambă pentru că îi plăcea atenția.
Îi datoram asta studentei care își privea cu jind și admirație colegii de la actorie, reproșându-și în secret că n-a avut curajul să dea și ea la actorie și a crezut că regia-i mai ușoară. Nu-i.
Mi-am plătit datoria față de toate fetele astea care am fost odată și m-am dus, în final, acasă.
Acasă în mine.
2024. Iubire.
Mi-am propus foarte tare să nu mai iubesc prea curând.
Aveam un plan, știam exact ce am de făcut, cum să mă închid și să mă izolez de orice stimuli care m-ar putea face să dezvolt fluturași în stomac și prostie în creier - bine, mă rog, putem să-i spunem elegant naivitate, deși devin chiar proastă când mă îndrăgostesc. Și apoi universul, Dumnezeu, karma sau ce formă de superioritate mistică preferați, a văzut planul meu, a râs superior și a zis "a, da? Ia fii atentă!".
Iar atunci când mă așteptam mai puțin și, mai ales, de unde mă așteptam mai puțin, hop mare îndrăgosteală ce am pățit. N-a durat mult, nici nu s-a soldat cu vreo relație, dar a fost suficient cât să-mi arate că socoteala de acasă nu se potrivește cu aia din târg. Iar târgul are multe tarabe la care încă n-am negociat. Poate și asta are legătură cu lobul frontal, dar cred că m-am îndrăgostit doar atât cât să nu-mi permit să renunț de tot la ideea că undeva, cineva, s-o găsi și pentru mine. Suficient cât să învăț că nu mai trebuie să caut, ci doar să las lucrurile să meargă de la sine; normal, natural și fără așteptări. Suficient cât să știu că sunt suficient și cine nu vede asta, să fie sănătos.
Iubesc niște oameni de când mă știu. Îi voi iubi pentru tot restul vieții, indiferent de conflicte, contre, certuri și alte cuvinte cu C ce ne mai deturnează de la iubire, și, deși ar putea suna like i take them for granted (i really do not!) mă interesează mai ales ce oameni noi aș putea iubi. Pare că după un an (niște ani, dar cine numără?) teribil(i) în care eram convinsă că mi-am folosit toate resursele de iubire, ele s-au reîncărcat așa cum se reîncarcă viețile personajelor din jocurile video și au primit și un multiplier sau booster de cel puțin 10x - nu știu dacă ăștia-s termenii corecți că n-am fost vreo mare gameriță niciodată, dar înțelegeți voi ideea.
2024. Durere.
O fi fost cel mai bun an, dar n-a fost lipsit de rele. Puține, e adevărat, și comasate în ultimele (cam două) luni, dar grele și urâte cum nu mi-aș fi dorit să trăiesc. Sunt, totuși, recunoscătoare, că am fost ferită de ele până la o vârstă decentă, iar prin comparație cu alții, viața chiar m-a răsfățat pe alocuri.
Totuși, am simțit moartea foarte aproape de mine și de ai mei. Am pierdut pentru prima dată pe cineva și asta m-a dat peste cap. Mă rog, mi-au mai murit oameni, dar cred că eram fie prea mică pentru a înțelege, fie prea adolescentă pentru a asimila durerea la adevărata ei intensitate, fie pur și simplu n-am avut aceeași conexiune ca în cazul ăsta.
Frumusețea e, totuși, că aceeași maturitate care mă face să înțeleg greutatea morții, m-a convins și că, în fond, 2024 mi-a dat mai mult decât mi-a luat. Nu prea frumos e că pare că a început o serie de rele și grele care vin tăvălug și pentru care nu știu dacă-s pregătită.
Dincolo de pierderile mele personale, mai sunt pierderile generale - alea care au legătură cu societatea, umanitatea, politica și luciditatea. Pentru că nu mai pot să dezbat lucruri pe net (parțial pentru că știu ce reacții poate stârni, parțial pentru că nu mai am energie) mă rezum la a spune că am această idee (care mie îmi pare absolut genială) de a aduna niște zeci de oameni și a face o comunitate undeva prin munți (poate Apuseni, poate la Roșia Montană, că tot au ceva program de repopulare a zonei) unde să trăim în armonie și pace, departe de haosul care acaparează din ce în ce mai mult lumea; să creștem roșii, vaci și pisici, să ne adunăm seara la foc, să facem un teatru de vară, să culegem ciuperci după ploaie și să revenim la ceea ce cred că e adevărata soluție - originile.
Da, mă sperie atât de tare ce se întâmplă în lume încât am gândit un univers alternativ - o fi disociere? O fi o mică psihoză? Poate doar mi-e puțin dor de regie.
2024. Cuvinte.
Am scris mult, mai mult decât m-am așteptat. Am scris frumos și profund și cu sens (o zic alții, o cred și eu). Am scris în forme în care n-am mai scris până acum, am scris pe nerespirate, am scris tranșant, dur și acid. Am scris sincer, blând și vulnerabil. Am scris dulcegării grețoase și analize pragmatice.
Am trăit intens și prețios.
Am avut o micro-iubire secretă, am frânt niște inimi, am gătit mult și bun, mi-am sărbătorit cei 27 de ani (cred că e una din vârstele alea i m p o r t a n t e) tare special și drag și intens, am avut o vară mișto rău, am călătorit, am plâns, am dansat, am cântat, am fost trădată și am iertat, am dat oameni afară din viața mea fără nici un regret, am primit oameni în viața mea cu sufletul deschis, iar ei s-au vorba aia pe el, am stat seri la rând afară, în frig, la protestele din Piața Universității, mi-am găsit o prietenă nouă pentru care sunt foarte recunoscătoare și pe care o prețuiesc enorm (e foarte greu să-ți faci prieteni în ziua de azi, serios!), mi-a fost dor, mi-a fost drag, am crescut și am pierdut, am dormit cu pisica ce miroase a cartofi în brațe (da, pisica mea miroase a cartofi. Și sforăie. Și e minunată!).
A început 2025 de câteva zile.
Mă sperie.
Mă sperie pentru că se cam simte ca 2020.
Sper să mă înșel.
Sper să fie doar anxietatea și mini-depresia de iarnă care îmi încețoșează gândirea.
Sper să fim bine.
Îmi doresc să fim bine.
Îmi doresc sănătate și înțelepciune. Pentru mine, pentru ai mei, pentru noi toți.
Și un pic de iubire. Atât.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)