E ultimul ceai pe care îl mai bem împreună. Ea rămase nemișcată, privindu-l fără să clipească. E de iasomie, preferatul tău. O cercetă prin aburul ce se ridica din cănile pline cu lichidul fierbinte. Au trecut zece ani de la accident, nu pot face asta la nesfârșit, iar copiii mă cheamă în Canada. O să ne văd nepoții. Își șterse ochii. Muțenia ei nu-l descuraja niciodată să-i vorbească, doar îl întrista. Își termină ceaiul, întinse mâna peste masă și așeză cu fața în jos fotografia din dreptul celeilalte căni.
Andreea Sepi
Ce-ai cu mine? ridică tonul mama, cu ochii dilatați de șoc. Ai zice că mă urăști. De ce-mi spui toate astea acum? Pleoapele ei umezi s-au înroșit; vocea îi tremură. Tac. Am îmbătrânit amândouă. Tot ce-aș fi vrut să rostesc mai demult ca să nu-mi mai comprime pieptul echivalează acum cu un matricid. Trecutul, pentru ea, se compune din alte fragmente. Cele în care îmi gătea; cele în care, ca și azi, îmi așeza stoic în față o ceașcă de ceai cald cu lămâie. Zic doar: Pentru că nu m-ai întrebat nicicând dacă vreau ceai.
George Dometi
Retrăiesc cu patimă amară o zi din copilărie. Eram în gară și tata cu valiza-n mână mi-a zis, Iubito, să ai grijă de el, bine? Și a plecat. Mi-a mângâiat pântecele și m-a sărutat, i-am răspuns cu scârbă, mușcându-i buza. Apoi m-am dus la bătrâna mașteră, care mi-a dat să beau o fiertură de ierburi. La început m-am simțit rău, apoi am vomitat un curcubeu de rușine și ură față de sămânța sădită de cel ce trebuia să mă crească. Dar bulbul a supraviețuit, devenind o floare roz de Rafflesia arnoldii.
