Locul meu e chiar lângă geam. În fața mea se așază un străin frumos. Eu încerc să citesc, el mă fixează cu tupeu. Privirea mi se agață de același cuvânt. Nu reușesc să dau fila. Mă uit pe geam aiurea, fără să fiu atentă la nimic. El continuă să mă privească. Se apropie tunelul. Bezna îi dă curaj. Se năpustește asupra mea, îmi cuprinde capul cu mâinile, îi dau buzele fără să mă împotrivesc, apoi ne sărutăm pătimaș. Fluierul trenului mă trezește din visare. În fața mea, un bătrân fără dinți se hlizește la mine.
Anca Chimoiu
Nu se există nici pe goagle. IR 1234 nu e, donșoară. Am cerut un bilet la Nicolița, numai dus, la întors văd eu cum fac. Să zic mai clar? N-am zis trenul, e drept. Ce, nu există gara? Există, cum să nu existe? Am fost eu acolo, am băut o horincă și-am pierdut papornița cu acte. De aia mă și duc iară, s-o iau îndărăt. Mi-o găsit-o un ceferist pe-o bancă. Nu-s beat, cum să fiu beat la ora asta? O fi rămas de ieri, nu zic nu, dar dumneata, donșoară, să-mi dai bilet la un tren care nu este? Păi nu se face așa ceva.
Monica Aldea
E grea valiza, să vă ajut. Bărbatul ridică geanta voluminoasă care era, paradoxal, ușoară ca o pană. N-ați luat multe. Doar câteva vise, zise zâmbind femeia. Să-mi ajungă, niciodată nu-s destule. Sunteți sigură că asta e linia, peronul e gol. Femeia urcă în tren. Doamnă, ați uitat geanta. Acum bagajul era nefiresc de greu. IR 1234, în ce direcție merge? S-a pierdut o valiză. Din spatele ghișeului de informații, misterioasa călătoare răspunse cu un ton firesc. Visele rămân, numai oamenii pleacă.
