Dragă Shinkansen, Sunt IR 1234, tren românesc. Nu ne cunoaștem, dar mi-am zis să-ți scriu. Știu că tu ești un fulger pe șine, iar eu mai degrabă o plimbare de duminică prin câmpuri cu oi. Azi, când zdrăngăneam spre gară prăfuită, m-am gândit la tine. Cum e să aluneci, să tai aerul? Eu mai rămân blocat la barieră, să aștept vacile. Dar să știi, uneori, când pornesc, visez că zbor și că oamenii mă iubesc. Poate, într-o zi, o să fiu ca tine. Până atunci, îți trimit praf de șine și miros de fân. Cu speranță, IR.
Carmen Moldovan
Călătoria asta o mai făcusem, dar de data asta eram într-un compartiment plin. Presupun că și ceilalți mă vedeau în alb-negru, așa cum îi vedeam eu pe ei, căci mă născusem într-o lume cenușie. Până când ușile compartimentului s-au deschis și totul s-a umplut de culori. O ființă încântătoare, parcă supranaturală, s-a așezat zâmbind fiecăruia, chiar în fața mea. Încet, încet, s-a înserat și e posibil să fi ațipit. Dar când trenul a oprit și am ajuns, puțin buimac am văzut-o. Acum era și ea ca noi. Cenușie.
Paul Dârvariu
Nenea Lae era picher. Avea în grijă cei opt kilometri de linie dintre Lehliu și Dor Mărunt. Era atât de mândru de meseria lui, încât a jurat că o să-și boteze copiii cu nume feroviare. Și așa a făcut: pe băiat îl cheamă Macaz și pe fete Drezina, Bariera și Cremaliera. Ar fi vrut să-i calce băiatul pe urme, dar Macaz nu l-a ascultat. E faianțar, în Franța. Când a aflat că va fi bunic, Lae i-a pregătit un nume nepotului: Interregio. Doar că Macaz iar nu l-a ascultat: și-a botezat feciorul Téjévéu.
