I se mai zicea și trenul foamei. Pleca pe la 12 ziua din Satu Mare, străbătea ca un șarpe toată țara, colecta de peste tot vagoane și copii entuziaști, iar după vreo 20 de ore ajungea agale la Năvodari. Fără aer condiționat, cu geamurile larg deschise ca să se facă curent. Câte 10 elevi înghesuiți într-un compartiment, lac de apă și cu picioarele lipite de banchetele maro și fierbinți. Ne îndopam de pufuleți cu gust de brânză și Frutti Fresh și nu ne lipsea nimic. La capătul cursei infernale ne aștepta ea, marea.
Iulia Biro
Imola n-a vrut să plece cu mașinile, nici cu avionul. Un an fără o călătorie cu trenul e ca un an fără vacanță, a spus. Vlad a rămas cu ea, suficient de îndrăgostit cât să vadă lumea cu ochii ei. Plecăm cu un InterRegio, au zis. Astea circulă bine. Sfârșitul verii i-a găsit tot pe peron, erau încă optimiști, imediat venea și trenul. Până în iarnă n-a sosit. Primăvara și câteva ploi i-au înfrunzit, dar încă nu înțeleseseră. Când, la început de iulie, trenul a intrat în gară, rădăcinile lor străpunseseră peronul.
Nicolae Popescu
Îl știu pe Fănică, vine zilnic cu trenul în București. Cu papornițele pline, vinde fructe în piață, lângă gară. Am auzit la radio că cititul mă face deștept, îmi zice. De-atunci citesc, mi-am pus obiectiv cultural: la fiecare patru kile de mere vândute, citesc câte opt pagini. Chiar acolo, în mijlocul pieței. Se uită vecinii de tarabă ca la urs. Sunt la clasicii ruși acum, la Tolstoi. Mă uit la Fănică, îl bat pe umăr. Mâine o să cumpăr patru kile de mere, sa-l ajut să termine Război și pace. Măcar partea de război.
